Mă întreb cum e treaba asta cu vinovăţia şi asumatul responsaibilităţii în viaţă. De ce de cele mai multe ori când suntem nesiguri, când ne simţim aproape de eşec, sau când pur şi simplu pierdem, prima tendinţă este să găsim vinovaţi, sa găsim circumstanţe, avem senzaţia ca toată lumea e împotriva noastră? De ce considerăm că ni s-a facut o nedreptate, când poate nu am fost noi suficient de buni?!
Când ne pierdem jobul, cu siguranţă X care vine în locul nostru are o pila mai tare, ori e amanta şefului sau e fiul te miri cui. Evident e mai slab pregătit decât tine, e analfabet, incompetent, depravat şi va duce firma de râpa. Daca ai fi ramas tu în firma, sigur ar fi fost mai bine, dar nah, are şefu’ boală pe tine, sau te-a săpat gaşca de la HR sau ţaţele de la conta.
Plecăm furioşi, beştelim vechiul loc de muncă şi echipa în faţa prietenilor, dar în faţa partenerilor sau a clienţilor, dăm replici de 2 lei, preluate din filme. Încercăm să păstrăm aparneţele prin diplomaţie, pentru că urmărim clar ca imaginea nostră să rămână nepătată în faţa clientului, sau a persoanelor în ochii cărora vrem noi să dăm bine.
La fel şi în amor monçher. Dacă simţim că ne fuge pământul de sub picioare, evident ea o curvă, sau el e porc, sau fostul tu’i mamiţica luii, fostul e vinovatul principal pentru relaţia noastră naşpa. Sau poate stresul, familiile, astrele, mama omida şi şamanii din Siberia. Oricine e vinovat, găsim o mie de cauze ce sunt total independente de noi, orice, dar numai noi nu.
Oare de ce naiba nu putem să ne asumăm propriile eşecuri, de ce nu putem recunoaşte că sunt moment în care job-ul pe care îl avem nu mai este pentru noi, de ce nu avem curajul să ne desprindem atunci cand ne dorim mai mult, de ce nu avem curajul sa mergem după ceea ce ne dorim şi mai ales de ce sunt alţii vinovaţi pentru neputinţa noastră. De ce nu putem accepta incompatibilitatea într-o relaţie, sau de ce nu realizăm ca poate cerem prea mult de la celălalt, iar el nu ne va putea oferi niciodată ceea ce vrem noi, sau de ce nu putem accepta că pur şi simplu greşim!!! De ce sunt mereu alţii vinovaţi pentru prostiile noastre?
E greu şi dureros, dar cred ca e mai bine să ne analizăm cu maximă sinceritate şi să nu mai încercăm să găsim vinovaţi pentru eşecurile noastre, să acceptăm că am greşit, că am eşuat, dar să învăţăm din asta şi să mergem mai departe?! A greşi e omeneşte şi cu siguranţa nimeni nu s-a născut învăţat. Persistarea în greşeli însă ne aruncă în ridicol.
După Timişoara si Văliug, următorea destinaţie a fost Haţegul. Un orăşel micuţ, destul de trist şi cu oameni care au cam uitat să zâmbească. Ne-am cazat si am făcut planul pentru cele 2 zile pe care ne-am propus să le petrecem în zonă: ziua 1 – mers în padurea Slivuţ, la rezervaţia de zimbri şi cumpărături pt micuţa excursie din ziua a doua. Zis şi făcut! Citeste mai multe »
Da, am aterizat acasă după două saptămâni superbe. Nici nu ştiu de unde sa încep cu povestitul, am văzut atâtea locuri frumoase, am petrecut o mulţime de momente senzaţionale…
Prima destinaţie a fost Timişoara, un oraş care începe sa de lipească puţin cam tare de sufletul meu (da, Doru avea dreptate când mi-a spus că e pericol de amorezat cu urbea împricinată). Aici s-a dat adunarea: un bănăţean-oltean, un bănăţean-moldovean, o nemţoaică-cazacă si o bucureşteancă-ardeleancă.
Prima peripeţie a fost inghesuitul bagajelor a patru oameni pentru nu mai putin de doua saptamani de vacanţă. Ne-am pus mintea la contribuţie, am incercat câteva variante si pana la urmă a aparut si soluţia câştigătoare. Cu mic cu mare şi cu tot cu oaie (oaia alba-neagra) am pornit in vacanţă, având ca primă destinaţie Văliug – lângă Reşiţa. De la Timişoara pâna la Reşiţa a fos cât de cât ok drumul, dar de cum am ajuns in Reşiţa, suspensia bietului Golf 5 a fost pusă la grea încercare, la fel şi rinichii, ficaţii şi nervii noştri. Urcarea pâna la Văliug ne-a pus la încercare nervişorii, dar am fost recompensaţi pe măsura stocismului nostru: un hotel absolut minunat (Tirol), cu dotări super, cocoţat pe munte, pe marginea lacului. Munte, linişte, lac, ponton, caic, o camera de 4 stele şi seri petrecute în jacuzzi.
De la Văliug am pornit către Haţeg. Pe drum însă am facut o oprire în Caransebeş, la camera de gardă a spitalului din localitate. Am tras o spaimă cumplită atât eu cât şi dragii mei colegi de drum, pentru că toţi eram aproape convinşi ca voi fi operata de apendicită. Deja îmi aminteam lista anestezicelor la care sunt alergică, iar companionii mei se gândeau cum ar fi mai bine: să mă ducă la Timişoara sau la Bucureşti pentru a fi operată. Spre norocul meu şi liniştea lor s-a dovedit că ne făcusem griji degeaba, pt că nu a fost vorba de apendicită, ci de o întindere. Cu reţeta in braţe si un zâmbet mare cât o zi de post am părăsit spitalul şi ne-am continuat călătoria spre Haţeg.
