mă enervează rău inchipuiții, sau cei care vor să fie cool pt că e cool că ești cool. în ultima perioadă am identificat 2 curente care mă obosesc și mă enervează cumplit.
1 – e cool sa vorbești ardelenește
2 – ce tare e să arăți “geek”
Da, în Timișoara la Cozo a mea, sau la Cluj, sau la Oradea aud mereu “mulțu” sau “distracție” în loc de “distracție plăcută” sau “s-o facut” sau “o fost”. E ceva firesc să vorbească cu prescurtări la greu, spuse pe un ton specific lor. E cool în București să vorbim așa (pentru că poate majoritatea dintre noi admirăm zona aceea). Dar de ce trebuie să ne prefacem?????? Așa mult ne-am plimbat în Ardeal că ne-am molipsit în halul ăsta?! sau suntem și noi de râsul lumii, cum a fost vestitul Florin Raducioiu, care după câteva luni de jucat fotbal prin Italia spunea într-o declarație că a uitat cum se spune nu mai știu ce în românește. Penibil !!! sau ca pițipoancele care vin din Italia după ce se vând acolo pe câțiva euro și încearca să dea lecții se stil și limbi… străine pe aici. și să fim și mai cool. din dorința asta nemărginită de a fi cool, facem schimbări majore. acum câțiva ani râdeam de colegii de școala numindu-i aragaz cu patru ochi. acum ne punem ochelari, eventual cu rame groase, numai să fim altfel. și nu ne mai îmbrăcam fițos și atent, ci încercăm sa afișăm un look ușor neglijent, foooarte casual, eventual combinând elemente vestimentare care aprțin unor stiluri total opuse. ne stă bine? eh, ce contează, sunt cool. imi schimb freza, culoarea părului, orice… încep să port chestii hand made, să iubesc mediul brusc, să beau ceai si să citesc(eventual descopăr peste noapte libraria, biblioteca sau cărtureștiul), să mănânc bio, să iubesc curentul non fițe etc. Ce nu înțeleg toți oamenii este ca cel mai cool si mișto lucru în viața asta e sa ai curajul de a fi tu insuți. sa spui ce gandeși, să nu minți, sa ai puterea să nu te abați de la calea ta în viață și mereu să cauți să îți indeplinești visele. Simte-te bine în papucii tăi, nu pretinde că ești ceva ce nu esți pentru ca pur și simplu se simte. Iar când vrei doar să pari, dar tu in sinea ta nu ești și nu crezi 100%, se simte imediat.
Hai să fim noi. E cel mai cool lucru din lume. 24/7 noi înșine !!!
Nu e un secret că am facut pasul de la industria de publicitate clasică la cea de online marketing de câteva luni. Nu sunt un big guru al marketingului online, sunt o groază de oameni de la care am de învățat extrem de multe chestii, oameni pe care i-am cunoscut în împrejurări super haioase, la ale căror cursuri am fost (și ma voi mai duce cică). Da, îmi place la nebunie zona asta de online marketing, dar dupa primele luni de miere, am descoperit și o parte neplacută (pe care o anticipam cumva).
Fiind o “industrie” tânara, evident ca avem câțiva oameni maturi, cu capul în nori și cu picioarele pe pământ, extrem de responsabili. Dar ei din păcate sunt extrem de puțini. În rest, avem o mare de tineri total imaturi, care au prins aripi în spatele unor identități virtuale. Nu sunt responsabili, nu iau în serios ceea ce fac, nu își dau seama de impactul pe care îl au sau îl pot avea asupra altora, nu sunt capabili sa coordoneze propriile proiecte, nu le pot duce la bun sfârșit, nu pot accepta ca nu mereu sunt ei personal pe primul loc, sau nu realizează ca ok, ne jucam de-a gigi pe net, dar avem si vieți reale, vieți în care dăm nas în nas cu oameni la fel de reali, care au pretenții de la noi, care pof fi mai buni sau mai răi decât noi, oameni cu care suntem nevoți să relaționam pe bune. Unde pui că oricât de mare e onlineul asta, roata se întoarce, fie ea pătrată. Și când îți e lumea mai draga, dai peste unul pe care l-ai călcat pe coadă pe net și te face ăla zob din orice punct de vedere. În schimb, ifose de formatori de opinie avem. La fel pretenții de mari editori când limba română este încă o derivată, nazuri de specialiști în ceva, dar ei săracii abia au dat bac-ul.
Lipsa de maturitate este strigătoare la cer. Și pentru că nu realizează ce fac, își permit să fure indentități. Nu una, ci mai multe. Nu o dată, ci în mod repetat, neștiind cât de mult rau își pot face în primul rand lor, dar și celor ale caror identități le fură. Probabil că tot din entuziasmul tineresc si elanul rebel uită și că așa cum ei pot, pot și alții, așa cum ei știu, cu siguranță știu și alții. Unde pui că unii poate știu mai mult
Pățiți în ale furtului de identitate sunt și Justin (republika interactive) și Floryan (coordonatorul echipei editoriale www.filmetari.com).
Cât de serios ești să faci asemenea goange de 2 lei? Cred că prin clasa a 3-a mai scriam și noi bilețele și apoi indicam cu degetul un alt autor, sau ne dădeam coate tipând ” nu eu, el a zis sau x a făcut”. Astea sunt gesturi imature, care nu arata decât o mare prostie, infantilitate și lipsă de responsabilitate. Toate acestea se rasfrang in primul rând asupra autorilor si a muncii lor, a prezenței lor in “lumea online”. Probabil ca in viața de zi cu zi nu excelează asa cum și-ar dori, probabil ca nu beneficiază nici de prea multă atenție, iar în mintea lor amețită și-au imaginat că pot face tărăboi in online, fara să îi ia nimeni de urechiușe, fără să dea socoteală nițeluș, dar sigur nu au gândit că lumea se va prinde, iar in acel moment credibilitatea lor se va duce pea pa sâmbetii.
Oameni buni, gandiți de 10 ori si vorbiți o data (scrieți o data). Încetați cu cretinismele de gimnaziu, luați viața în serios, jobul la fel. Sau…. Nu le aveți?! hmmm, nasol. Atunci, Get a Life or a F…. Job !!!
În ultima vreme oamenii cu care am intrat în contact îmi spun: nu știu ce e cu tine, dar se simte o schimbare. “ Ce ți s-a întâmplat atat de bun, de ești atât de optimistă, zâmbăreață, așa cum erai acum mulți ani?” Sunt foarte îndreptățiți să pună această întrebare, ceea ce nu au intuit însă corect este că nu mi s-a întamplat nimic bun. Dimpotrivă. Am dat nas în nas cu tovarașa cu coasa dragilor. Sau altfel zis, am dat o tură pâna “dincolo”, și când era să văd “luminița” am preferat să mă întorc în lumea mea mai puțin luminată și să mă bucur de ea. Am ajuns să înțeleg foarte bine zicala “un om apreciază ceva tocmai atunci când nu mai are acel ceva”. Am fost la un pas să pierd cea mai de preț avere, viața mea de zi cu zi. Banală, monotonă, fără chestii spectaculoase, fără tone de prieteni, fără ieșiri de fițe, viața mea dintre birou – casă. Așa că azi îmi iubesc viața mai mult decât orice și cu siguranță mult mai mult decât o făceam înainte. Mă bucur de fiecare moment, trăiesc la intensitate maximă tot ce mi se întâmplă bun sau rau și încerc să aduc un zâmbet pe chipurile celor dragi. Asta cred că ar fi cel mai mare success al meu, să ii vad pe cei din jurul meu fericiți și să pot contribui și eu la asta. Sunt oameni cărora le-am trimis o prăjitura, sau dimpotrivă, smotocei de hârtie aruncați de colegii de birou, altora le-am spus “dă-mi un pumn în moacă mie dacă te face să te simți mai bine, dar renunță la fața asta și zâmbește azi măcar o dată”. Așa că dragilor, nu vă mai intrebați ce mi s-a întâmplat, e prea puțin important. A fost, e istorie, dar cu siguranță a fost cea mai dificilă lecție de viață. Ce am învățat? Să cred în continuare în mine, în idealurile mele, să mă bucur de viață zi de zi, clipă de clipă, dar cel mai important, am reînvățat să zâmbesc. Și credeți-mă, o fac și imi șade bine.
