Author Archives: biscu
nepasare, ignoranta si/sau habarnism
azi o domnisoara de profesie om de comunicare, se manifesta pe twitter: “un copil cu ADHD sever se agita in fata mea in metrou, iar tatal lui se uita la el senin…oh, yeah!”
sincer am ramas blocata cateva secunde. suntem atat de tampiti? atat de indiferenti? atat de egoisti si incapabili de a accepta alturi de noi oameni diferiti, oameni cu probleme pt care medicina si toate stiintele pamantului inca nu au gasit solutii?
…si mai apoi eroina mea afirma “sunt solutii pentru asta. una e sa mearga cu el la specialist si sa aiba mai multa grija de activitatile lui,” – pe bune? hai lasa-ma! atunci milioanele de parinti disperati din lumea asta sunt niste cretini ca ei nu au aflat inca solutiile stiute de ea.
si ma intreb, daca parintele nu are masina, ce ar trebui sa faca? sa ceara scuze milioanelor de bucuresteni pt ca trebuie sa foloseasca RATB-ul sa transporte copilul de la scoala poate la o sedinta de terapie? sau poate pur si simplu familia respectiva nu isi permite prgrame de terapie care nu sunt ieftine. sa ceara voie metrorex-ului sa intre cu copilu la metrou? sa faca o cerere la Oprescu si la Borbely sa vedem daca i se permite copilului sa respire acelasi aer cu noi?!
hai sa revenim! realitatea trista din pacate e ca din ce in ce mai multi oameni sufera de maladii care inca nu pot fi vindecate. in unele situatii norocoase, daca le putem numi astfel, boala poate fi usor controlata, asta daca ai suficient “noroc” dar mai ales bani.
In societatile civilizate, aceste cazuri sunt acceptate, iar oamenii trateaza cu intelegere aceste cazuri, oferind astfel sprijinul lor. nu se uita la acesti oameni cu probleme ca si cand ar fi handicapati, ci ii trateaza diferit si frumos, facand familia respectiva sa se integreze mai usor in societate, nu izgonindu-i, nu etichetandu-i si punandu-i la colt! nu dand noi din picioare ca avem in fata un copil BOLNAV si noi suntem atat de intepati, plini de noi, infatuati, importanti si isterici, incat sa intrebam: cum de isi permite sa existe langa noi”
hai sa nu fim prosti, nesimtiti si ignoranti! hai sa fim umani si sa nu mai fim atotstiutori!
nu doresc raul nimanui, insa mi-as dori ca pentru o zi, personajul enuntat mai sus sa fie parintele unui copil cu ADHD.
si da, tatal isi va privi mereu copilul senin, pt ca este copilul lui, sange din sangele lui si suflet din sufletul lui si mai mult ca sigur si-ar da ultimul strop de sange sa isi vada copilul la fel ca ceilalti si cred ca nu am vrea niciunul dintre noi sa fim in pielea unui parinte care se intreaba frustrat si indurerat: “dupa ce eu mor, cine va avea grija de copilul meu”
Munca – o alegere
Aseara eram in metrou, veneam de la lucru. Ochii obositi, mintea in o mie de zari, dar un chip mi-a atras atentia: un batranel simpatic manca cu super pofta un pateu cu branza. Dar il rontaia cu atata pofta de ziceai ca e cea mai cea friptura.
Am coborat privirea mai jos si am vazut ca batranelul meu avea o plasa cu colete micute. Da da, colete cum sunt cele care vin prin curieri.
Ridic privirea, vad o tolba indesata bine cu plicuri si pliculete.
Ridic privirea si mai sus, pe geaca batranelului era trecut numele unei firme de curierat.
Ma gandesc instant la indemnul Ralucai, “munciti ba!” la cersetorii care asteapta sa fie salvati de noi, la tinerii care au zero experienta dar vin la interviuri numai daca li se ofera 1000 de euro salariu….
Aveam in fata mea un om care cu siguranta putea sta acasa, la pensie. A ales sa nu faca asta, a ales sa munceasca si nu afisa pe fata nicio urma de tristete, depresie, sau o expresie care sa starneasca mila.
L-am urmarit pana a coborat din metrou, l-am privit cu admiratie. Cu multa admiratie.
Vise de copila
Am vazut poza pe Facebook si mi-a derulat in minte o sumedenie de imagini si intamplari din copilaria mea. Cred ca nu e copila care sa nu se fi imbracat pe furis cu hainele mamei, matusii sau suorii, ori care nu a vistat cu jind la ziua in care urma sa abia voie sa poare in sfarsit fabulosii pantofi cu toc.
Si eu, ca orice copila normala din perioada anilor ’80 asteptam ca mama sa plece la birou pentru a incepe parada modei: imprumutam halatul de casa al mamei (un halat absolut superb, care se petrecea si se lega cu un cordon alb in talie) si apoi dadeam iama in pantofii cu toc. Avea scumpa de ea niste pantofi delciosi, din “antilopa” majoritatea, fabricati de Guban. Fie vorba intre noi, as da orice sa mai gasesc acum asa pantofi.
Imi placeau unii oliv, cu un toc cred eu de 5 cm. Mai furam si un sirag de perle (pe care azi il port in mod legitim) si niste clipsuri si gata, eram “mare”.
Ma plimbam prin casa mandra foc, imi imaginam ca sunt o diva de pe la TV si ma ascundeam rapid cand vecina de la 5 venea si batea la usa pt ca tropaiala mea pe gresie si parchet o deranja cam tare.
Mai purta mama pe vremea aceea si niste sandale absolut geniale (pe care le are intr-o cutie si azi): erau cu talpa ortopedica, cu un toc de vreo 7 cm. Partea de sus era din piele intoarsa rosie, cu botul inchis si o bartea finuta in spate. Pe partea din fata erau si cateva floricele micute, tot din piele intoarsa facute. Incredibil de feminine, cochete si comode (spune mama). Ma uit azi la ele si parca ar fi incaltaminte de papusa. Atat de mici (mama poarta 35), frumoase, incredibil de feminine.
Cand puneam piciorul in ele, eram deja “Alba ca Zapada”.
Cel mai haios moment a fost insa cand am decis ca este cazul sa ma machiez. Am urmarti-o pe mama foarte atenta cum aplica un fard bleu pe pleoape, apoi un creion dermatograf pentru conturul ochilor ei aboslut superbi, rimel, 2-3 priviri de verificare, ultimul retus pentru freza ei a la Mireille Mathieu.
Am asteptat ca frumoasa mea mama sa plece la birou, mi-am luat ustensilele si m-am pus pe treaba. Mi-am colorat pleoapele cu un albastru mai inchis (nu aveam curcubeu in penar, ci doar 4-5 carioci) am mai pictat si un contur de ochi si apoi m-am dus la tata sa imi dea o nota.
Ei bine, saracul de el, a ramas socat. Copilul lui de 3 ani tocmai avea ochii vineti si bietul de el nu intelegea de ce. S-a panicat groaznic, crezand ca m-am lovit prin casa, dar nu intelegea cum si cand. A sunat-o pe mama, i-a relatat isprava si s-a documentat care are putea fi modalitatile de inlaturare a make-up-ului meu si s-a pus pe treaba.
Au trecut multi ani de atunci,
