Category Archives: emoții, trăiri și povestiri

Vise de copila

Am vazut poza pe Facebook si mi-a derulat in minte o sumedenie de imagini si intamplari din copilaria mea. Cred ca nu e copila care sa nu se fi imbracat pe furis cu hainele mamei, matusii sau suorii, ori care nu a vistat cu jind la ziua in care urma sa abia voie sa poare in sfarsit fabulosii pantofi cu toc.
Si eu, ca orice copila normala din perioada anilor ’80 asteptam ca mama sa plece la birou pentru a incepe parada modei: imprumutam halatul de casa al mamei (un halat absolut superb, care se petrecea si se lega cu un cordon alb in talie) si apoi dadeam iama in pantofii cu toc. Avea scumpa de ea niste pantofi delciosi, din “antilopa” majoritatea, fabricati de Guban. Fie vorba intre noi, as da orice sa mai gasesc acum asa pantofi.
Imi placeau unii oliv, cu un toc cred eu de 5 cm. Mai furam si un sirag de perle (pe care azi il port in mod legitim) si niste clipsuri si gata, eram “mare”.

Ma plimbam prin casa mandra foc, imi imaginam ca sunt o diva de pe la TV si ma ascundeam rapid cand vecina de la 5 venea si batea la usa pt ca tropaiala mea pe gresie si parchet o deranja cam tare.
Mai purta mama pe vremea aceea si niste sandale absolut geniale (pe care le are intr-o cutie si azi): erau cu talpa ortopedica, cu un toc de vreo 7 cm. Partea de sus era din piele intoarsa rosie, cu botul inchis si o bartea finuta in spate. Pe partea din fata erau si cateva floricele micute, tot din piele intoarsa facute. Incredibil de feminine, cochete si comode (spune mama). Ma uit azi la ele si parca ar fi incaltaminte de papusa. Atat de mici (mama poarta 35), frumoase, incredibil de feminine.
Cand puneam piciorul in ele, eram deja “Alba ca Zapada”.

Cel mai haios moment a fost insa cand am decis ca este cazul sa ma machiez. Am urmarti-o pe mama foarte atenta cum aplica un fard bleu pe pleoape, apoi un creion dermatograf pentru conturul ochilor ei aboslut superbi, rimel, 2-3 priviri de verificare, ultimul retus pentru freza ei a la Mireille Mathieu.

Am asteptat ca frumoasa mea mama sa plece la birou, mi-am luat ustensilele si m-am pus pe treaba. Mi-am colorat pleoapele cu un albastru mai inchis (nu aveam curcubeu in penar, ci doar 4-5 carioci) am mai pictat si un contur de ochi si apoi m-am dus la tata sa imi dea o nota.
Ei bine, saracul de el, a ramas socat. Copilul lui de 3 ani tocmai avea ochii vineti si bietul de el nu intelegea de ce. S-a panicat groaznic, crezand ca m-am lovit prin casa, dar nu intelegea cum si cand. A sunat-o pe mama, i-a relatat isprava si s-a documentat care are putea fi modalitatile de inlaturare a make-up-ului meu si s-a pus pe treaba.

Au trecut multi ani de atunci,

Bon Jovi la Bucuresti

Unora li se poate parea exagerat, insa pentru mine Bon Jovi la Bucuresti a fost a dream come true. Ii asteptam de foarte multi ani. Am ras, am plans, am visat, am condus, am….. pe muzica lor. Ani de zile in care speram ca odata si-odata or sa vina si in coltul meu de lume. Si da, aseara i-am vazut in carne si oase si i-am auzit cu toata fiinta mea. Am aplaudat pana m-au usturat durut palmele, am cantat, am titpat, i-am cantat Happy B day lui Richie Sambora si da, m-a busit plansul. Nu mi-am putut stapani lacrimile de emotie si bucurie cand au cantat Bed Of Roses iar Jon a luat din public steagul Romaniei (imagine sterpelita de pe blog, cu voia lui Sorin). Spre finalul concertului, cand au cantat Always, am dat liber la boceala, pt ca oricat m-as fi chinuit, nu mai puteam. Eram un bulgare de emotii si eu, si alti oameni din jur. Salutari si micutei domnisoare blonde care a stat langa noi, care bocea cot la cot cu mine si care m-a prins de mana. Un gest total liber, facut din sufeltul de un om pe care nu il cunosteam, insa care simtea la fel ca si mine si probabil inca vreo 49.997 de oameni(nu am gresit la mate, insa stiu eu unul care e mai bolovan de fel)

Despre trupa si prestatie nu prea ar fi de comentat. Dupa parerea biscuiteasca, l-au batut si pe Michael ca impact si implicare a publicului, au cantat impecabil, au cucerit publicul in … 1 maxim 2 secunde si ne-au daruit o ora de muzica in plus.
Trebuie sa recunosc ca pe langa faza cu steagul si cadoul de 60 de minute de muzica buna, Jon m-a cucerit si cu ” It took us three decades to get here. Thank you for your patience” Cred ca nici ei nu s-au asteptat sa fie atat de iubiti si doriti. Un public dornic de muzica buna, un public care ii iubeste de 30 de ani. Un public efectiv insetat de ei.

Ne-au purtat prin 30 de ani de muzica, ne-au facut sa fim cu totii pe aceeasi lungime de unda. Ne-au facut fericiti pentru 180 de minute.
Ma uitam ca si pe ei ii cuprinsese oboseala, insa vedeau marea de oameni din fata lor si nu s-au oprit, ci cantau hit dupa hit. Nu e simplu sa canti la temperaturi aproape de fierbere cum au fost pe scena aseara, si nu trebuie uitat faptul ca Jon vine dupa o operatie recenta la genunchi, iar Richie tocmai ce a revenit de la “recuperare”

Despre organizatori insa, numai cuvinte de ….. La ora 7 era o mega coada la intrare, lumea mai mai sa se calce in picioare. Cand Bon Jovi intra pe scena, oamenii erau sardele tasate bine la intrare, nu in piata, unde trebuia sa ii astepte. Sursele de apa, suc si bere erau evident puse pe margine, iar vanzatorul de wiskey si floricele era in mijlocul “normal circle”. Asa ca aveai de ales: deshidratare completa, un wiskey si Dumenezeu cu mila, sau te riscai sa te duci in timpul concertului sa iti iei de baut, dar clar nu mai ajungeai la “locul tau”.
Mi se pare nitel inconstienta sa lasi 50.000 de oameni cu cateva surse de apa, in conditii de canicula, emotii si toate cele. Mai mult de atat, cand organizezi un mega-eveniment de acest gen, cred ca trebuie sa te meg-apregatesti cu mai multe porti de acces, nu doar DOUA, cu surse de hidratare, prim ajutor si toalete pt toti cei 50.000 nu pt …1000. Nu mai vorbim de locuri de parcare, restrictii de trafic etc. Si nu, nu tipati va rog ca accesul a inceput cu ora 16.00 si de ce am ajuns nesimtita de mine la 19.00 ppentru ca nu este normal ca dupa ce platesti un bilet intre 50 si 100 euro sa fii nevoit sa stai 4 ore in canicula, cu 5 ron paharul de apa.
Dar sa trecem peste mizeria romaneasca si sa ramanem cu gustul savuros al unui concert de zile mari.

Jon, esti … the One,  Tico – un motoras de anduranta supraturat, iar Richie Sambora – un zeu al chitarii.
Multumesc pentru o seara de neuitat. A fost de departe concertul vietii mele.

Recenzia oficiala iConcert o gasiti aici, iar cateva postari simpatice gasiti la Raluxa, Tomata cu Scufita sau la Piticu.

Zborul cu avionul

Sorin ma face sa povestesc din nou d’ale vietii. Astazi suntem la etapa primul zbor (cu avionul).
Recunosc ca imi este frica de mor sa zbor cu avionul, dar pentu ca este o necesitate, ma lupt cu frica aceasta de fiecare data. Cand decoleaza avionasul mai e cum mai e, insa cand vine partea cu aterizare, jur ca bataile inimii mele ating o turatie comparabila cu un motoras de curse forjat maxim.
Revenind la discutia cu Sorin, ei bine, primul meu zbor s-a desfasurat acum muuulti ani, pe o ruta interna (Bucuresi – Oradea), cu plecare de pe Baneasa, caci la vremea aceea nu exista Otopeniul.
Am zburat cu ai mei cu un minunat AN 24 al Taromului, care ne zdruncina mai ceva ca un shaker. Imi amintesc ca eram fascinata de cat de frumoasa era privelistea de deasupra norilor si stiu ca l-ivam intrebat pe tata: “Tati, noi ajungem la Doamne Doamne“? Moment in care tata s-a albit, apoi a zambit si mi-a zis sa nu il deranjam astazi totusi.

Acum 2 zile am aterizat pe Baneasa intr-un avion Wizz Air si sincera sa fiu nu cred ca mi-ar placea sa mai zbor cu o companie low cost, din x motive:
Aeroportul Baneasa – demodat, murdar si cu personal cu mentalitate comunista (care la vederea unui rucsca foto bine dotat + una bucata iPad incep interogatoriul “da’ unde lucrati?”)
Inghesuiala din avion – o da, inghesuiala pe bune, pt ca dupa cum stiti, fiecare companie isi personalizeaza cabinele si decide cate randuri de scaune pt pasageri vor fi. Astfel, daca aveti peste 1,85 veti avea probleme mari in a va aseza confortabil ca pasageri ai acestor companii. Nici eu, care nu am mai mult de un metru si un pix nu am prea avut loc.
Daca va e cumva somn, uitati de asta, nu veti putea adormi pt ca nici scaunele nu sunt tocmai cele mai confortabile, si daca mai aveti si problema de mai sus, la somn puteti doar visa frumos.

Rest in Peace AleXX

Unii poate nici nu au auzit vreodata de el, iar altii nu il vor uita niciodata.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat

”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește