biscu

Asa imi vine cateodata sa ma duc si sa nu ma mai intorc….
Nu de putine ori in viata rezolvam chestiile cu maturitate, insa uneori parca prea toate se pun impotriva noastra. Si astea sunt momentele cand efectiv iti vine sa pleci si sa nu ma mai intorci. Si nu pentru ca te-ai teme sa dai piept cu relitatea, ci pt ca sunt cazuri cand esti totalmente neputincios.
Si atunci iti vine sa mori. Nu cred ca e un sentiment mai neplacut decat cel pe care il ai cand iti doresti din tot sufletul sa faci ceva, esti dispus sa dai oricat, insa nu este suficient. Cand esti la mana sortii e de 2 bani juma feelingul.

Suntem oameni, suntem supusi greselilor si din pacate nici nu suntem supermani, zane bune si vrajitoare calare pe vaj-hatz, sa miscam din nas si sa facem lucrurile sa se intample. Uneori reusim sa facem mici miracole, insa de cele mai multe ori suntem dureros de limitati.

Este femeia care a pus bazele Depilex Smileagain Foundation în 2003. Ce este Depilex? Un lanț de saloane de înfrumusețare. Ok, veți spune nimic interesant până aici.
Ceea ce face aparte Depilex este personalul: în general personalul este format în mare parte de femei care au cazut victime ale înfioratoarelor atacuri cu acid, kerosen sau ulei încins. Se știe că aceste metode sunt practicate în zona musulmana și hindusă ca un fel de pedepsire sau răzbunare asupra femeilor. Aceste acte crunte au la bază motive greu de înțeles pt occident, cum ar fi refuzul une unei femei exprimat în legatură cu ieșirea alături de un pretendent, chiar daca nici familia fetei nu permite, gelozia, suspiciunea de infidelitate, obsesia, sau căutarea unui motiv pt a genera separația soților, pt ca soțul să se poată recăsători ulterior. Femeile sunt mutilate fără suflet, de cele mai multe ori ajungând în depresii ireversibile. Practic sunt niște ființe distruse.
În această lume greu de înțeles pt noi o femeie a avut curajul sa lupte pt cauza ascestor ființe nenorocite pe viață: Mussarat Misbah a decis să le ofere în primul rând un loc de muncă, iar din banii câștigați astfel, femeile își pot plăti operațiile reparatorii, terapia, dar mai ales lupta pt reintegrarea în societate. Citeste mai multe »

dragii mei, acum câțiva ani am încercat să ajutăm un tânăr în lupta cu leucemia. astăzi Adam este ok, își trăiește viața la maxim, ca orice tânăr de vârsta lui. Povestea lui nu știu dacă ar fi avut acest final fericit dacă Adam ar fi fost tratat în România și nu la clinica de la Debrecen. Din păcate în Romania eu am pierdut pe cineva foarte drag, tot în urma aceste maladii cumplite.
Tocmai pt că știu că la noi încă nu se poate, dar la alții se poate, vă rog să nu rămâneți indiferenți și să îl ajutați și voi pe Daniel Raduță.
Daniel a fost diagnosticat cu leucemie acută limfoblastică, un fel de cancer al sângelui. Până acum a raspuns foarte bine la tratament, dar mai deprate este nevoie de un transplant un transplant de celule stem hematopoietice, intervenție care nu se poate face la noi în țară si este si destul de costisitoare (120.000-150.000 euro). Conform datelor de pe siteul dedicat lui Daniel, până acum s-au adunat cam 32.000 euro. Dragilor, orice bănuț contează, credeți-mă că in aceste situații și 1 ron este mai mutl decât important și binevenit.
Tocmai pt că știu ce înseamnă solidaritatea, sau lupta cu această cumplită boala fac apel la voi și vă rog să donați o sumă oricât de mică.
Mulțumesc.
Daniel, keep the faith !!!!!!

dovada indicatiei de transplant

Este nepoata cunoscutului industriaș din perioada interbelică Dumitru Mocioniță. Tatăl ei, Ion Mociorniță a fost deținut politic, timp în care toată averea familiei a fost confiscată, iar Marie Rose împreună cu mama ei au fost nevoite să trăiască în podul unei case de pe lângă parcul Cișmigiu și nu în casa familiei sale de pe strada Paris. Tatăl ei a fost eliberat după 7 ani de detenție, în 1954. Și-a găsit soția într-o sarăcie lucie.S-au apucat sa-si ia viata de la capat. În perioada cat tatăl lui Marie Rose a fost închis, mama ei a fost nevoită să divorțeze, pt a putea lucra, fiind artist plastic. Legat de momentul revenirii tatălui sau din închisoare, Marie Rose declara într-un interviu: “Mama îmi povestește că atunci când s-au desparțit ea era foarte cochetă, elegantă și frumoasă, iar tata era un băiat „glamorous”, cele mai frumoase mașini, o echipă de fotbal… A revenit din închisoare într-o dimineata, la ora patru, fara sa-si anunte întoarcerea. A sunat la usa casei: era ras în cap, foarte slab, numai piele si oase, galben pentru ca facuse de doua ori hepatita, cu urme ale bătăilor pe tot corpul. Când i-a deschis, mama era într-o camașă veche de noapte, zdrențe toată, pe care o salvase la momentul mutarii fortate. S-au uitat unul la altul si nu se recunosteau: „Tu esti, Ionel?”, „Tu esti, Rosetta?” Mi se pare foarte romantica povestea. Au reînceput viata, împreuna cu bunicul meu din partea mamei – Octavian Furlugeanu – care la randul lui fusese închis.” Citeste mai multe »

Luni, 21 decembrie, sala Dalles – Expoziție Caritabilă Arta vine din suflet pentru a ridica alte suflete.
2 copii talentați care provin din familii modeste din mediul rural, expun peste 60 de lucrări, iar cu banii obtinuți din vânzarea tablourilor expuse își doresc sa vină în sprijinul altor copilași taltentați ca și ei, care provin din familii extrem de sărace, dar și să își poată procura și alte materiale. Sunt copilași care învață la G. Enescu sau la Lipatti, care studiază pe instrumente împrumutate, dar care obțin tone de premii an de an. nu au insa propriile lor viori, piane, sau materiale pt pictura. Unii muncesc ca personal pt menaj dupa orele de curs pt că pe lângă banuții necesari pt școală, trebuie sa cumpere și medicamente pt părinți, alții trăiesc sub cerul liber sau în adăposturi improvizate.
Aceasta e o parte din mesajul unei vechi și dragi prietene cu care am facut o treabă minunată, pe vremea cand încă lucra la Crucea Rosie. Vă invit și pe voi să participați și să dați o mâna de ajutor. Am înțeles că prețul lucrărilor expuse începe de la suma de 10 ron.
Da, știu, e an de criza, suntem toți extrem de ocupați, dar cred că 30 minute nu sunt o avere, iar 10-20 ron să fim serioși … o cafea în centru.
Ne vedem luni la Dalles

de fel omul nu se poate abţine să nu emită judecăţi. Fie că le exprima verbal sau nu, cu toţii le gândim cel puţin. Fie că facem un antrenament fictiv pentru a ne testa pe noi cum am reacţiona in diferite ipostaze, fie pt ca suntem noi înţelepţii pamântului, posesori ai unui proces decizional infailibil, până la urmă tot ii judecăm pe cei din jur. Cred însă ca o diferenţă apare în momentul în care ai curajul să îţi exprimi judecata, dar mai ales să îţi asumi cuvintele şi consecinţele. Argumenteză-ţi fiecare etapă a procesului decizional sau .. pur şi simplu emite o parere si continuă în nepăsare.
Ce mi se pare însă un obicei cel puţin prost este că în general, când emitem judecăţi, noi am ştiut şi am condamnat definitiv si irevocabil fără să fie exercitat dreptul la apărare. Si omitem să luăm în calcul si faptul că judecata noastră a pornit de la premise care concid sau nu cu realitatea, ori al căror context îl ştim mai mult sau mai puţin.
Şi condamnăm fără drept de apel pe oricine, pentru că noi ştim, Noi am judecat, am condamnat si iata ca şi punem în executare sentinţa. Lovim de trei ori, necruţători ţi infailibili. Dar ia să vededem cum ar fi dacă noi am comis o eroare in procesul decizional. Dacă am pornit de la premise greşite, scoase din context, conjuncturi pe care nu le-am cunoscut?
Ce faci când relizezi că logica ta a dat greş, iar tot ce ai reusit să faci a fost să condamni un nevinovat la executarea unei sentinţe nemeritate? Ce mai poti spune când ai reuşit doar să pui paie pe foc şi sa învarţi pumnale in suflete? Ce mai poţi spune unei mame care şi-a pierdut copilul, cand tu o acuzi că mentalul ei este vinovatul, fără să ai habar de starea ei medicală, fără sa poţi înţelege diagnosticul sau pericolul, pentru că nu ai competenţa necesară?! Ce îi poţi spune unui prieten care îţi intoarce spatele pentru că pur şi simplu nu mai are timp sau chef de prieteni, sau când sentimentele unuia din prieteni devin mai ample decat cele specificie simplei relaţii amicale. De ce îi reproşezi unui om pe care te-ai obişnuit să il vei ajutând, că o data nu mai face asta, că o dată alege să stea pe margine? Nu ar fi corect să îi permiţi un răgaz în care să se ajute pe el insuşi, pentru ca pe viitor sa redevină omul pe care tu mereu ai contat?
Ce faci când ai stat pe margine atâta vreme, iar acum din spectator ai devenit călău, când din prieten ai devenit cel care a ridicat primul piatra? Ce mai poţi face când îţi dai seama că în loc să fi fost un sprijin, tu ai dat bir cu fugiţii, ai judecat şi ai condamnat?
Eu voi încerca în primul rând să învăţ să îmi ţin gura, să nu mă mai grăbesc în a emite judecăţi care să îmi modifice ulterior comportamentul, pentru că dacă am greşit şi 10%, risc să amplific un rău deja prezent si chinuitor pentru ceilalţi şi pe lângă asta, e posibil sa nu îmi mai pot repara greşeala.
tu ce ai face?

Publicat de Barna, pe 18 oct 2007, 10:51 AM
„A. L. este un tanar sportiv, membru al clubului de motociclism Sharks Motor Club Satu Mare, un copil foarte talentat care are doar 17 ani si este GRAV BOLNAV, fiind internat in spitalul din Debrecen cu DIAGNOSTIC LEUCEMIE.
Costurile tratamentului sunt foarte ridicate, depasesc suma de 60.000 EURO şi de aceea Adam are nevoie de ajutorul nostru !!!

Membrii clubului Sharks MC Satu Mare împreună cu Viking MC Satu Mare organizează sâmbătă 20 octombrie 2007 începând cu ora 13, cu pornire din P-ţa 25 Octombrie, o caravană de solidaritate pentru strangere de fonduri. Fiţi alături de noi, fiţi alături de Adam.”

Asa a inceput o strangere de fonduri facuta in randul comunitatii moto din intreaga tara, sub conducerea priceputelor moto-craciunite. Nu va speriati, nu sunt wonder womans, ci niste fete normale, unele studente, altele mamici la casele lor, toate impresionate de povestea lui A. si hotarate sa ia atitudine. Ce au facut? Fiecare ce a stiut / putut: mailuri pe la job, prieteni, tras de maneca pe la toate evenimentele moto ale sezonului, pentru ca in decembrie MotoCraciunitele sa te invita la Party.
Pe langa asta, 2 fete cucuiete s-au incumetat sa faca si un drum pana la Debrecen, la clinica unde era Adam internat. Zis si facut: Plecat vineri dimineata, ora 5 (gara de nord) ajuns la Satu Mare la ora 18.30. Cunoscut pe tatal lui A. (dl. L), pe Barna si minunatii sai prieteni. Toti ne-au primit cu atata caldura cum nu ne imaginam ca se poate. Eeee, zmeoaicele se apropiau de momentul X. Sambata dimineata, inarmate cu cadourile pt A (un poster cu moacele catorva personaje din pesiajul moto-bucurestean si un clopotel de vant de la Cria) ne urcam in masina domnului L. si pornim spre Debrecen. Ne oprim la o cafea. Tot comentam noi: piticot in sus, piticot in jos. Domnul L. ne intreaba: voi lui A. ii spuneti Piticot?. Cu niste mutre naturale si sigure raspund afirmativ, moment in care Dl. L. incepe sa rada si printre hohote spune: A. este mai inalt decat mine (el avand 1,85-1,90m). Zmeoaicele, una mai inalta ca cealalta, nu depaseau pragul de 1.67m.
Toate bune si frumoase, emotii la greu, dar pe drum….. blocaj. Nu ne gandisem ce sa ii spunem unui tanar de 17 ani pe care urma sa il vedem pentru prima data. Un tanar cu care mai vorbisem noi pe mess din cand in cand, dar totusi ce sa ii spui unui copil de 17 ani care se lupta cu moartea? Ajungem la clinica, ne echipam cu bonete, papucei, halate (echipamentul obligatoriu) si ne facem curaj: Adam : ele sunt !
Un copil minunat, lung cat o zi de post si slabanog ca un biscuite in dunga, cu ochii plini de viata si evident curiozitate(cine naiba sunt sonatele astea care vin de la 1000 de km sa ma vada). Am povestit intreaga dupa-amiaza, am ras, am incercat sa ne ascundem lacrimile, acuzand iritarea ochilor datorata aerului sterilizat din rezerva lui. Cand simteam ca suntem coplesite de emotii ieseam din salon sub diferite pretexte gen mers la fumat, telefon, etc. Am incercat sa ne tinem tari si in fata parintilor lui, doar noi venisem sa aratam ca ii sprijinim si suntem alaturi de ei, dar nu am reusit. Zmeoaiace zmeoaice, dar avem si noi suflete.
I-am dat cadourile lui A., explicand ca sunt un mesaj de incurajare venit din partea unei comunitati intregi, ca sunt o multime de oameni care sunt alaturi de el, care se gandesc la el si incearca sa ajute. I-am explicat ca am reusit sa implicam mai multe persoane din diferite orase(constanta, timisoara, campina), ca nu e singur in aceasta lupta dificila si ca oricand ne poate suna, ne poate bingani pe mess etc. Am reusit sa facem si cateva poze cu el, apoi ne-am luat la revedere. Am reusit sa raman cateva momente intre patru ochi cu el. Discutia aceea m-a dat peste cap teribil, m-a impresionat si m-a determinat sa ma implic si mai mult in poveste. Copilul aceala avea atata viata in ochi, atata veselie, nu se putea sa ramana acolo, nu asa. Nu ar fi fost drept. In fata tuturor afisa o atitudine pozitiva, uneori spunea ca e putin obosit si ca nu se simte ok din cauza tratamentului administrat, dar niciodata nu spunea ca e obosit. Lupta cu boala incepea sa il oboseasca si asta era ultimul lucru de care avea nevoie. El nu avea voie sa renunte.
Am mai povestit cu tot poporul, apoi am pornit spre Satu – Mare. In masina stateam pe scaunul din dreapta. Desi era trecut de ora 17.00, stateam cu ochelarii de soare pe moaca. De ce? Sa nu se vada cum privesc in gol, cum ma chinui sa nu plang. Imi strecurasem mana prin dreapta scaunului si o tineam de mana pe minunata mea prietena care la randul ei facea eforturi imese sa nu explodeze.
Am ajuns la hotel. Zmeoaica numarul unu zice „ma duc pe hol sa fumez o tigara”. Zmeoaica doi raspunde ca nu’í nicio problema. Booon. Iese zmeoaica nr 1, fumeaza, revine in camera, avand ochii rosii de plans. Zmeoaica doi, cocotata in varful patului, cu perna in brate, smiorcaia si ea de mama focului. Ne-a bufnit rasul, dupa care ne-am luat in brate si ne-am pus pe un plans de si telenovelistii ar fi murit de ciuda. Ne linistim cat de cat, iesim din nou cu gasca de amici a lui A. Mai aveam de stat numai cateva ore in Satu Mare, drept pt care ne-am mai plimbat putin prin oras, am fost sa mancam intr-un resturant superb (si cu niste super-servicii ), apoi la clubul-resedinta al motociclistilor. Am mai povesit cu ei pana la putin dupa miezul noptii. Ne-am luat la revedere cu lacrimi in ochi si de la ei, am notat si o expresie care ne-a amuzat apoi cateva zile bune (oghi-moghy). Am fugit la hotel, am prins 2 ore de somn, facut bagaje, la 4.30 eram in gara, conduse de tatal lui A. Pana atunci, pastrasem oarece distanta (cel putin fizica de el) dar cand s-a anutat ca va pleca trenul, ne-am uitat toti 3 unii la altii si group hug my friends. Ne-au dat lacrimile si lui si noua, ne-am cocotat in tren si am privit inapoi zambind si increzatoare.
In tren, circ si alta nu. Singure in intregul compartiment (si vagon daca imi amintesc bine) stateam in colturi opuse si nici ca scoteam un sunet. Trece o jumatate de ora in care nici ca dormeam, dar nici nu intelegeam ce imi este sau nu imi este. Simteam o emotie extrem de puternica, imi simteam sufletul plin, simteam ca va exploda pur si simplu, dar ma gandeam la zmeoaica doi. Daca ma vedea asa, o apuca bocetul si pe ea. Evident ca nu a mai durat mult si fara sa ne spunem nimic, fiecare am inceput sa plangem. Ne intelegeam din priviri, ne explicam ce simteam si ne aprobam una pe cealata fara sa putem articula un cuvant macar. Am ajuns acasa in jurul orei 19.30. obosita fizic, dar cu mintea si sufletul fresh. Scriu acum fix ce am scris atunci:
„e prima data in viata mea cand nu pot sa exprim in cuvinte ce simt. a fost o lectie de viata, demnitate, bun simt, maturitate, responsabilitate, optimism si curaj.

BARNA & friends – va multumim din suflet pt tot. sunteti minunati, e admirabil ce faceti pt “fratiorul ” vostru mai mic. A fost o onoare si o placere sa va cunoastem si inca o data multumim pentru primire si pentru tot.”
Vizita la Debrecen ne-a motivat pe toti cei implicati sa tragem si mai tare. Asa a aparut petrecerea Moto Craciunitelor, pornita la initiativa Irinei pe urban riders.
Un party organizat pe data de 7 decembrie in Iron City fara sa se plateasca inchirierea localului (multumim Paw pt gazduire si implicare), pe post de MC Radu si amicul sau. Invitatiile la party (evident invitatii online) au fost mestesugite tot de Radu. MotoCraciunitele s-au adunat la bar (la sugestia Irinei) fiecare imbracata cu ceva rosu, in „tonul”craciunesc. Au incercat sa faca pe fotomodelele, le-a si iesit, iar imaginile cu ele au devenit calendare, care au fost distribuite la petrecere. S-au adaugat cateva premii (gen turtite dulci sau promisiunea unui dans cu una dintre ele) si evenimentul era pregatit. Seara, rece, lume destul de putina. Apar fetele costumate super haios toate, apar si primii invitati. Nimeni insa nu si-a imaginat ceea ce a urmat: un party exceptional, un moment in care lumea a aratat ca stie sa nu fie nepasatoare, un moment in care gandurile atator oameni au fost indreptate catre A. A fost incantator sa vezi atatia oameni veniti acolo pentru un scop nobil. Pe langa donatiile invitatilor, Paw si gasca de la Iron City au donat un procent din incasarile din acea seara, pe langa donatiile personale.

Vremea a trecut, cu A. si familia lui am ramas in relatii apropiate. Discutam periodic cu domnul L. Despre starea de sanatate a lui A., stiam ca se fac progrese, ca totul merge bine. A venit primavara lui 2009. Cele doua zmeoaice sunt instiintate ca A. vine la Bucuresti pt o demonstratie moto. Ne-au revenit imaginile din Debrecen, apoi din Satu Mare, drumul cu trenul, emotiile, momentele de ras si plans. La vremea aceea tot ii spuneam pe mess Piticotului „lasa ca la vara facem, dregem, rupem norii”, faceam planuri legate de calatorii cu motocicletele, sau discutii despre piese si imbunatatiri pt motorul lui. Iata ca venise momentul sa se si intample ceea ce povestisem: Piticot la Bucuresti, cu motorul pe remorca, invitat la Salonul Moto. Reintalnirea ne-a produs o mare bucurie, A. este foarte schimbat, este ok. Este pur si simplu ok.

Multumesc inca o data Irinei si Moto Craciunitelor, multumesc Dianei Sucu si mai ales zmeoaicei mele, care a luptat cot la cot cu mine.

Oameni buni, se pot face minuni, putem face minuni, chiar daca nu suntem tocmai vrajitori. si uneori, viata chiar bate filmul.