enervant, literatura de sertar, românești

prostia și mizeria umană

sunt enorm de multe citate legate de proşti şi prostie, pe care nu le-aş putea contrazice. ce îmi este dificil mie, este cum stabilesc dacă un om este prost, sau  cum determin proporţia sa de prostie, ori dacă prostia este remediabilă, în cazul în care este denumită astfel de fapt lipsa de cunoaştere sau experienţă într-o rutină anume.

de curând, cineva mi-a spus cu mult aplomb ca niciodată nu ar putea lucra cu un prost, însă nu are nici o problemă în a lucra cu oameni lipsiţi de caracter.
aşa că mi-am ridicat şi eu întrebarea: ce aleg dintre un om considerat prost sau unul fără caracter.

după cum scriam mai sus, eu nu ştiu cum poţi delimita clar treaba cu prostia, însă mult mai simplu este să observ caracterul unor oameni. Din punctul meu de vedere, cu răbdare şi timp, prostia în unele cazuri poate fi “vindecată”, însă mizeria umană nu se spală cu detergent, apă de ploaie sau zăpadă.

un om considerat prost este previzibil şi depinde de tine dacă alegi să investeşi în el. de asemenea, modul în care îţi setezi aşteptările de la acea persoană este tot treaba ta.
caracterele mizerabile însă sunt şi imprevizibile, iar efectele produse de aceşti oameni sunt de cele mai multe ori mult prea costisitoare, faţă de cele produse de cei etichetaţi ca fiind proşti.

în afara cazurilor identificate medical, unde creierul uman nu funcţionează firesc, cred că nu există oameni proşti. consider că există oameni lipsiţi de informaţie si exerciţiu, oameni lipsiţi de experienţă, nerutinaţi în anumite sisteme, sau nepuşi în locul potrivit. aceşti oameni însă pot performa şi nu îi poţi suspecta atunci cand greşesc că au facut-o cu intenţie, ci pur şi simplu din nepricepere. caracterele urâte însă, de cele mai multe ori greşesc voit, au scopuri ascunse şi bine trasate, pe care nu le poti dejuca mereu. iar asta nu se mai vindecă…

biscuitisme, românești

cafeaua, țigara și taxi-ul

se întâmplă uneori să pleci spre o întâlnire care nu este azi, acum, ci mâine. în drum spre întâlnire, în taxi, îţi doreşti să fumezi o ţigară (pentru că încă este permis), aşa că întrebi politicos şoferul dacă se poate fuma. după acordul prealabil, cauţi într-o poşetă plină acel pachet de ţigari întreg pe care sigur l-ai pus  în geantă pentru noua zi. după câteva secunde de scotoceală şi ravăsit poşeta, şoferul te  întreabă dacă nu ai vrea sa iei o ţigară de la el, decât sa mai chinui poşeta. după ce accepţi, vine şi o întrebare absolut suprinzătoare: “nu doriţi şi o cafea cu lapte? am cumpărat două de la magazin, iar eu o prefer pe cea fără lapte, aşa că daca vă face plăcere, v-o ofer cu drag.”

s-a întâmplat în această dimineaţă, în oraşul în care taximetriştii sunt printe cei mai detestaţi si înjuraţi conducători auto.

emoții, trăiri și povestiri

omnia

sufletele frumoase sunt pline de zbucium. sufletele nobile sunt pline de durere, iar oamenii puternici au o fragilitate surprinzătoare. lor nimeni nu se gândeşte să le dăruiasca ceva, pentru ca ei sunt de obicei salvatorii. ei sunt bogaţii lumii care dăruiesc oricând, oricât, necondiţionat.
anii au trecut peste tine şi ai trăit atât de multe, însă uneori te simţi gol şi încătuşat. poate a sosit vremea când cineva să îţi dăruiască ţie. cineva care să nu te judece pentru greşelile pe care le-ai făcut, ci să te iubească pentru tot ce ai învăţat din ele. cineva care să te vadă pe tine, nu ceea ce ai, poţi sau eşti pentru ceilalţi, nu un nume, o forţă, o influenţă. un prieten care să îţi fie alături şi dacă mâine nu vei mai avea nimic din ce ai acum şi nu vei semăna nici cu umbra omului care se lasă văzut azi. un partener de viaţă care se va trezi fericit alături de tine în pustietatea nisipurilor sau în liniştea muntelui.
cineva care şă înţeleagă durerea unui om atât de măreţ, să nu întrebe despre ea, ci doar să aline printr-un gest, printr-o vorba sau necuvântare, să umple goluri din care alţii s-au hrănit atâţia ani pentru că tu le-ai permis.
un om care să stârnească vântul atunci când tu vei vrea să zbori şi căruia să îi lipseşti cănd ai plecat să cumperi araci pentru vrejurile de fasole.
cu toţii avem o latură neagră, urâtă, pe care de cele mai multe ori nu vrem sa o arătam de teamă să nu fim judecaţi. te-ai întrebat vreodată cum ar fi ca un alt om sa ţi-o îmbrăţişeze?

emoții, trăiri și povestiri, enervant, oameni și locuri

orice am spune si oricat de draguti si perfecti ne dorim sa fim, sunt sigura ca mai toti spunem: eu nu judec pe nimeni, insa in sinea noastra o facem pe un ton chiar foarte ferm si aspru.
ma intreb insa daca suntem totusi capabili sa emitem judecati corecte si ne putem astfel zugravi imagini corecte despre oameni si situatii. eu nu cred ca poti avea vreodata toate elementele din situatia pe care o judeci. nu poti cunoaste si intelege comportamentul uman 100% nici in viata de zi cu zi, darmite in situatii din trecut, cand oamenii erau mai imaturi, sau in diferite situatii mai mult sau mai putini critice ori delicate, sau cu te miri ce presiuni pe umerii lor.
cred ca e nedrept sa judeci un om doar dupa experientele trecute si mult mai nedrept este sa permiti acestor lectii din vietile oamenilor sa iti altereze sau sa iti influenteze comportamentul fata de ei.
toti avem un trecut, iar cine nu a gresit, va rog sa ridice primul piatra.

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, winter tales

A fost un an tare ciudat din punct de vedere al prietenilor. În ianuaire, am câștigat unul, dar am pierdut altul. Nu cred în vreo lege a compensației, pt că fiecare dintre ei are locul său în viața și în sufletul meu. Amisorel a plecat pe drumul ei. Mă gândesc zilnic la ea și sper sa îi fie bine, sper sa fie fericită pentru că merită din plin. Cam în aceeași perioadă s-a ivit Iepurele. Domne, greu de poziționat animalu’ împricinat. În cele mai multe din situații am fost tentată să îl tratez ca pe un “frațior mai mic”, dar nu puține au fost situațiile în care a arătat o stăpânire de sine și o responsabilitate demne de admirat. De multe ori am crezut că îl voi proteja daca îl țin departe de mine fie în situații punctuale fie de anumite problem ale mele. Nu știu daca am făcut bine, sau dacă mi-am atins scopul, dar știu că de câteva ori am dat-o în bară rău de tot, pentru că prin gestul meu protectiv l-am facut să simtă ca îl subestimez. Oricum, cu bune și rele, cu discuții mai tari și momente ca din filme, Iepurele a devenit un personaj extrem de iubit și a rămas în curte.
E si Domnul Escu – doua personaje absolut minunate care îmi colorează viața și adaugă savoare cafelelor de la Gio sau CoffeeStore. Și vă spun un secret: ei chiar se înțeleg și cu Mac 😉 Escu si prințesa lui minunată sunt o companie extrem de placută și știu să fie mereu alături de prietenii lor, exact când și cum trebuie, fără să îmi invadeze intimitatea, discreți si totuși mereu langă mine. De multe ori e este un complice adevarat la fericirea celor din jur. Este genul de om care chiar ajuta din suflet, fara sa astepte nici măcar recunoștință. chiar e minunata. Iar Escu e tare, tare norocos ca o are 🙂
Mai avem fetili. Feteli care este ele două, este doua zâne minunate, două suflete deosebite cu care fac destule tâmpenii si bârfim toate prostiile, despicăm firele in 16.455 fix, plangem, râdem împreună, cheltuim salariile prin magazine de poșete sau prin service-uri auto (după caz).
Nu e în niciun caz pe ultimul loc, dar am preferat sa îl las spre finalul acestei povești. Tăticul meu numărul doi. De departe omul cu cei mai tari nervi din lumea asta (de mă suportă de atata vreme nenică), cel căruia datorez mare parte din omul care am devenit în timp, cel în care am avut cea mai mare încredere în a-i permite să mă modeleze. asa că dacă nu vă place de persoana mea, puteți să dați în el cu roșii 🙂

mai sunt și alți oameni minunați, care într-un fel sau altul mi-au influențat major viața, sau care deși sunt peste mări și țări, sunt lânga mine de fiecare data când am nevoie. Mulțumesc Doru, Ela, Călin, Bogdă, Dragoș, Cătă, Zongo, Biscu cel Mare.
chiar dă bine de tot pe plus acest capitol 🙂

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri

da, a fost un an tare ciudățel. știam eu ca lumea e mică rău și pamntul rotund, dar nici așa nene.
țoc poc, găsesc o fostă colega de școală generală pe facebook. ne”împrietenim”,facem schimb de date de contact, apoi începem cu discuțiile gen: Doamne, nu te-ai schimbat, arăți super, îti stă bine nu știu cum, jobul cum e, unde ești, ce faci, ce ai mai făcut în ultimii țâșpe ani bla bla. Domnișoara este o frumusețe de avocată. Nu trece o zi ca apare “cea mai mica fiică a anului” , tovarașa account pe la Gecad. De la ea mai dam de vreo 3 colegi: unul căsătorit, antreprenor de succes, care între timp a parasit Bucureștiul (bravo lui), altul care a ramas la fel de pufos și drăgălaș ca și în timpul școlii, acum consultant financiar, dupa înca o jumatate de zi dam și peste puștiul hot al acelor vremuri, la fel de oacheș ca și atunci. Nu mai stăm mult și văd o imagine cu tematică de nuntă, iar una din fete ea personaj principal. Are un zâmbet absolut superb, o privire care pur și simplu te …. leșina și radiază de fericire. Răscolesc galeria ei foto și constat ca este și mamică. Din nou observ la ea privirea aia magnifică și fericită. Și cât mă bucur pentru ea.

Tot la capitolul regăsiri (mai mult sau mai puțin online), avem personajul Pingu’. Constat că domnul Pingu’, în perioada sa adolescetina, a fot un liceean îndragostit de domnișoara avocat de mai sus.
Booon.
Se dă una bucată rețea socială. Văd un domn “decent” care ma salută. Arunc un ochi pe profilul său, constat ca e pretin al Pingului, zic ok. Daca e Pingu’ la mijloc, nu mă stresez. Hai să îl accept pe om. Zis și făcut. Studiu al profilului, bla bla, constat chiar lucruri drăgute în profilul sau. Cu una cu doua începem să povestim diverse peste cateva zile. Nah, o discuție inofensivă pe internet. Totuși, îmi dau seama ca domul știa câteva chestii despre mine și pic pe gânduri. Fac ce fac, mă codesc, roșesc, dar întreb pana la urma de unde știe el respectivele detalii. Așteptam un răspuns ceva de genul: de la amicul nostru comun, domnul Ping, dar surpriză: ma ia puțin de urechiușe, face mișto de mine preț de câteva replici pentru ca apoi să mă dumirească, dar așa, pe ocolite. Și începe cam așa: îți mai aminești tu Siab-ul din 2004?… și cum ne pluteau standurile în RomAero Baneasa?…. zic hopaaaa, avem un indiciu. El continuă: tu erai marketing coordonator la o firmă de import de anvelope, aveați standul langa noi. Hopaaaaa. Un click: vecinii mei fusesera Michelin si Wizards. Cu aceștia din urmă am socializat și am purtat relații de bună vecinătate din prima zi de “montaj” pana in ultima zi de targ. Faceam sapaturi in memorie, imi aminteam de Florin si Mihnea, dar de interlocutoul meu încă nimic.
Ca un facut vorbesc cu Pingu’, amicul nostru comun și îi povestesc de coincidența de mai sus. Pingu’ începe sa râda și foarte senin și dragalaș îmi spune: păi și eu eram in acelasi pavilion inundat la SIAB, dar nu lucram la firma unde eram cand ne-am cunoscut, ci eram înca la PitStop(eu l-am cunoscut pe Ping dupa plecarea lui de la firma expozanta la acel SIAB). Bine ca eram în varful patului la ora aia și nu am picat pe jos…. Am ramas….. masca.
Mi-a dat cu virgula, asa ca….. pun punct.

La inceput de noiembrie, mi se aloca un proiect nou la job. Am fost nevoită să mă văd cu clientul nostru pentru a lămuri cateva detalii. Ne vedem, discutăm, lămurim, povestim una alta. Am căzut de comun acord că Galleron e un loc plăcut, dar aveam păreri diferite la capitolul locuri de ieșit nocturne. Fiecare și-a expus punctul de vedere, iar replica lui m-a facut să zâmbesc: tu si sor’mea! și ea tot într-un loc de genul ăsta iese. Nu știu de ce, dar deja era dubios. Se pronunță numele surorii lui. Rămân…………. fără cuvinte. Da, eu taceam mâlc. Pe sora lui o cunosc de vreo…10-11 ani și nu mai știam nimic de ea de …ani buni.

m-am bucurat enorm ca am regăsit toți acești oameni, pentru că alaturi de ei am trăit momente frumoase, fix acele clipe care te fac să roseși, să râzi cu lacrimi și să spui din tot sufletul “ce vremuri furmoase :)”
ei să mai zică cineva că lumea nu e mică si ca roata nu se învârte, oricât de pătrată ar fi.