Este nominalizat Ponta pt a deveni noul premier al tarii, ciolan functie la care jinduieste de atata vreme micuta marioneta PSD-ista. Nici nu a apucat sa se instaleze in functie, nici macar nu si-a prezentat viitorul cabinet, dar deja USL-ul si gasca de jurnalisti de la Intact inventeaza scuze pt tot ce nu va face Guvernul Ponta. Ba ca nu au bani, ba ca nu au timp, ba ca o fi si o imparti.

Nu credeti ca e putin cam penibil, cand nici macar nu ti-ai format guverul sa te scui pt esecurile ce urmeaza sa le ai?

Nu imi plac pedeleii de nicio culoare, insa cum Dumnezeu sa imi doresc o tara condusa de un Antonescu care mereu pare in sevraj, care stie doar sa isi aranjeze freza in public, sa petreaca dimineata pana la orele 12 la cafenele si sa munceasca maxim o ora pe zi, sau de un Ponta complet dirijat de Nastase si Nea Nelu si care dupa ce a balit ani de zile la o pozitie de forta, acum, cand a primit-o, se scuza ca nu va putea face.
USL – nu multumesc!

Da, pentru ca ani de zile tata a fost cu siguranta “cea mai buna prioetena a mea”, confidentul meu, sfatuitroul meu, omul in care ma incredeam cel mai mult, omul de care eram extrem de mandra, despre care spuneam atunci cand eram mica “eu cand o sa ma fac mare, ma marit cu tata”.

Da, legatura dintre o fiica si tatal ei este aboslut deosebita, iar daca cei doi sunt compatibili, se poate ajunge la realtionarea ideala, cand cei doi devin prieteni, parteneri, confidenti, sprijin unul pt celalat, paratrasnet, instructor de gatit, intructor de baut bere, wiskey etc.

Candva si pentru mine berea cu tata era sfanta. Azi insa, beau wiskey, caci vorba Ralucai: candva fetele gateau ca mama, acum beau ca tata.

…restul concluziilor raman intre fete

cu mine a avut rabdare Augustin: i-am explicat ca pe o suprafata mica (la sol) trebuie sa construiesc un dulap care sa cuprinda in el 1.5 dulapuri de 2 ori mai mari. s-a uitat crucis la mine si si-a vazut de ale lui. s-a inspirat de ce mai era prin imprejurimi, si-a amintit ca eu nu am metru si un pix, a tinut cont de toate detaliile pe care nici eu le aveam puse pe o lista, chiar mi-a masurat si hainele puse pe umerase.

dupa cateva zile a venit “cutia”. nu arata spectaculos, dar se incadreaza perfect acolo udne este. au incaput in cutiuta mea toate cele, ba chiar si putin mai mult. acum, vazand ca am folosit spatiul pt un dulap pt a depozita de 2 ori mai multe lucruri imi dau seama cat de important e sa ai solutii smart, solutii practice care sa iti faca viata mai simpla.
small. smart. simple.

Happy Birthday Donald!

Corsica

sincer am ramas blocata cateva secunde. suntem atat de tampiti? atat de indiferenti? atat de egoisti si incapabili de a accepta alturi de noi oameni diferiti, oameni cu probleme pt care medicina si toate stiintele pamantului inca nu au gasit solutii?
…si mai apoi eroina mea afirma “sunt solutii pentru asta. una e sa mearga cu el la specialist si sa aiba mai multa grija de activitatile lui,” – pe bune? hai lasa-ma! atunci milioanele de parinti disperati din lumea asta sunt niste cretini ca ei nu au aflat inca solutiile stiute de ea.
si ma intreb, daca parintele nu are masina, ce ar trebui sa faca? sa ceara scuze milioanelor de bucuresteni pt ca trebuie sa foloseasca RATB-ul sa transporte copilul de la scoala poate la o sedinta de terapie? sau poate pur si simplu familia respectiva nu isi permite prgrame de terapie care nu sunt ieftine. sa ceara voie metrorex-ului sa intre cu copilu la metrou? sa faca o cerere la Oprescu si la Borbely sa vedem daca i se permite copilului sa respire acelasi aer cu noi?!
hai sa revenim! realitatea trista din pacate e ca din ce in ce mai multi oameni sufera de maladii care inca nu pot fi vindecate. in unele situatii norocoase, daca le putem numi astfel, boala poate fi usor controlata, asta daca ai suficient “noroc” dar mai ales bani.
In societatile civilizate, aceste cazuri sunt acceptate, iar oamenii trateaza cu intelegere aceste cazuri, oferind astfel sprijinul lor. nu se uita la acesti oameni cu probleme ca si cand ar fi handicapati, ci ii trateaza diferit si frumos, facand familia respectiva sa se integreze mai usor in societate, nu izgonindu-i, nu etichetandu-i si punandu-i la colt! nu dand noi din picioare ca avem in fata un copil BOLNAV si noi suntem atat de intepati, plini de noi, infatuati, importanti si isterici, incat sa intrebam: cum de isi permite sa existe langa noi”
hai sa nu fim prosti, nesimtiti si ignoranti! hai sa fim umani si sa nu mai fim atotstiutori!

nu doresc raul nimanui, insa mi-as dori ca pentru o zi, personajul enuntat mai sus sa fie parintele unui copil cu ADHD.
si da, tatal isi va privi mereu copilul senin, pt ca este copilul lui, sange din sangele lui si suflet din sufletul lui si mai mult ca sigur si-ar da ultimul strop de sange sa isi vada copilul la fel ca ceilalti si cred ca nu am vrea niciunul dintre noi sa fim in pielea unui parinte care se intreaba frustrat si indurerat: “dupa ce eu mor, cine va avea grija de copilul meu”

Ma gandesc instant la indemnul Ralucai, “munciti ba!” la cersetorii care asteapta sa fie salvati de noi, la tinerii care au zero experienta dar vin la interviuri numai daca li se ofera 1000 de euro salariu….
Aveam in fata mea un om care cu siguranta putea sta acasa, la pensie. A ales sa nu faca asta, a ales sa munceasca si nu afisa pe fata nicio urma de tristete, depresie, sau o expresie care sa starneasca mila.
L-am urmarit pana a coborat din metrou, l-am privit cu admiratie. Cu multa admiratie.

Ma plimbam prin casa mandra foc, imi imaginam ca sunt o diva de pe la TV si ma ascundeam rapid cand vecina de la 5 venea si batea la usa pt ca tropaiala mea pe gresie si parchet o deranja cam tare.
Mai purta mama pe vremea aceea si niste sandale absolut geniale (pe care le are intr-o cutie si azi): erau cu talpa ortopedica, cu un toc de vreo 7 cm. Partea de sus era din piele intoarsa rosie, cu botul inchis si o bartea finuta in spate. Pe partea din fata erau si cateva floricele micute, tot din piele intoarsa facute. Incredibil de feminine, cochete si comode (spune mama). Ma uit azi la ele si parca ar fi incaltaminte de papusa. Atat de mici (mama poarta 35), frumoase, incredibil de feminine.
Cand puneam piciorul in ele, eram deja “Alba ca Zapada”.

Cel mai haios moment a fost insa cand am decis ca este cazul sa ma machiez. Am urmarti-o pe mama foarte atenta cum aplica un fard bleu pe pleoape, apoi un creion dermatograf pentru conturul ochilor ei aboslut superbi, rimel, 2-3 priviri de verificare, ultimul retus pentru freza ei a la Mireille Mathieu.

Am asteptat ca frumoasa mea mama sa plece la birou, mi-am luat ustensilele si m-am pus pe treaba. Mi-am colorat pleoapele cu un albastru mai inchis (nu aveam curcubeu in penar, ci doar 4-5 carioci) am mai pictat si un contur de ochi si apoi m-am dus la tata sa imi dea o nota.
Ei bine, saracul de el, a ramas socat. Copilul lui de 3 ani tocmai avea ochii vineti si bietul de el nu intelegea de ce. S-a panicat groaznic, crezand ca m-am lovit prin casa, dar nu intelegea cum si cand. A sunat-o pe mama, i-a relatat isprava si s-a documentat care are putea fi modalitatile de inlaturare a make-up-ului meu si s-a pus pe treaba.

Au trecut multi ani de atunci, insa parca ieri eram cocotata in baie, in apartamentul din baneasa, cu cariocile in mana.
Mama, te rog nu rade!