Da, am aterizat acasă după două saptămâni superbe. Nici nu ştiu de unde sa încep cu povestitul, am văzut atâtea locuri frumoase, am petrecut o mulţime de momente senzaţionale…
Prima destinaţie a fost Timişoara, un oraş care începe sa de lipească puţin cam tare de sufletul meu (da, Doru avea dreptate când mi-a spus că e pericol de amorezat cu urbea împricinată). Aici s-a dat adunarea: un bănăţean-oltean, un bănăţean-moldovean, o nemţoaică-cazacă si o bucureşteancă-ardeleancă.
Prima peripeţie a fost inghesuitul bagajelor a patru oameni pentru nu mai putin de doua saptamani de vacanţă. Ne-am pus mintea la contribuţie, am incercat câteva variante si pana la urmă a aparut si soluţia câştigătoare. Cu mic cu mare şi cu tot cu oaie (oaia alba-neagra) am pornit in vacanţă, având ca primă destinaţie Văliug – lângă Reşiţa. De la Timişoara pâna la Reşiţa a fos cât de cât ok drumul, dar de cum am ajuns in Reşiţa, suspensia bietului Golf 5 a fost pusă la grea încercare, la fel şi rinichii, ficaţii şi nervii noştri. Urcarea pâna la Văliug ne-a pus la încercare nervişorii, dar am fost recompensaţi pe măsura stocismului nostru: un hotel absolut minunat (Tirol), cu dotări super, cocoţat pe munte, pe marginea lacului. Munte, linişte, lac, ponton, caic, o camera de 4 stele şi seri petrecute în jacuzzi.
De la Văliug am pornit către Haţeg. Pe drum însă am facut o oprire în Caransebeş, la camera de gardă a spitalului din localitate. Am tras o spaimă cumplită atât eu cât şi dragii mei colegi de drum, pentru că toţi eram aproape convinşi ca voi fi operata de apendicită. Deja îmi aminteam lista anestezicelor la care sunt alergică, iar companionii mei se gândeau cum ar fi mai bine: să mă ducă la Timişoara sau la Bucureşti pentru a fi operată. Spre norocul meu şi liniştea lor s-a dovedit că ne făcusem griji degeaba, pt că nu a fost vorba de apendicită, ci de o întindere. Cu reţeta in braţe si un zâmbet mare cât o zi de post am părăsit spitalul şi ne-am continuat călătoria spre Haţeg.