emoții, trăiri și povestiri, românești

Rasnov

Rîşnov – un spaţiu, un timp. Ce pot eu sa spun mai mult decat cele de mai jos?! …. ba pot! ca imi e dor de locul asta!

Încercam în urmă cu un an, prin februarie 2009, o evocare a unui timp legat direct de arhitectul Ioan (Iancu) Rădăcină. La 80 de ani breasla, arhitecţilor dorea să-l sărbătorească. Între timp, Iancu a devenit un timp la trecut, iar povestea mea s-a extins în spaţiu.

Vara trecută eram în maşină undeva prin Haţeg şi ascultam un interviu cu Ioana Ieronim. Ne văzusem cu ani în urmă şi, din frînturi de vorbe legate, am descoperit că în copilărie străbătuserăm acelaşi spaţiu şi timp. Ne-a legat imediat, atunci, amintirea despre Strada Podurilor din Rîşnov:

„De aceea-i spunea Strada Podurilor, fiindcă toate casele aveau dinainte un pod. Cei mai gospodari aveau chiar două: podul încăpător pentru căruţe şi podul îngust în faţa porţii de oameni.

… la trei poduri mai sus: Fabrica de Jucării, unde copii nu aveau voie…

… iar dincoace Tîmplăria: prin porţi deschise îl vedeai întotdeauna

Pe Hajdu ca un duh al lemnului.“ (Ioana Ieronim, „Strada Podurilor“, în Triumful paparudei, Editura Litera, 1992). Un fiu al lui Hajdu a fost fotbalist, portar la CCA (Steaua) şi la Naţională, debutase la echipa de fotbal FSR (Fabrica de Scule Rîşnov, unde a lucrat toată viaţa tatăl meu), i-am fost la un meci pe ploaie mare copilul ce-i ţinea tricourile uscate, iar alt frate, cel mai mic, Beni, a fost campion la schi şi ambii mei băieţi au fost părtaşi ai tehnicii lui. În capătul străzii era un „stabiliment“ pentru animale:

„pe poartă la Gagesch era primejdie să intri. În staule umbroase cu gratii la ferestruici, taurii, prinşi fiecare în locul lui îngust, mugeau fornăiau bufneau în scîndurile masive, se foiau chinuiţi; forţa lor captivă o simţeai prin ziduri vibrînd.“ (Ioana Ieronim, „Vecinii“, în Triumful paparudei, Editura Litera, 1992).

Ioana Ieronim locuise pe Strada Podurilor, ca şi bunica mea, iar la grădiniţă funcţionau grupe germane şi româneşti de asemenea. Era pe atunci o înţeleaptă provocare ca, deşi nu de origine germană, copii români să meargă la grădiniţă şi la primele patru clase la şcoala germană. Ioana Ieronim a parcurs cu succes acest traseu. Eu, mai îndărătnic, înscris la grădiniţă în grupa germană, evadam imediat la cea română şi, astfel, provocarea mea s-a stins în faşă. Că-mi pare rău nici n-ar trebui să mai spun, pentru că va răzbate din admiraţia pentru acel timp şi spaţiu al aşezării româno-săseşti.

În maşină, la un moment dat, m-au năpădit (re)cunoscute, melodii săseşti, la acordeon. Ioana Ieronim cred că le învăţase la Cercul de acordeon de la Casa de Cultură din Rîşnov. Afon fiind, mă chinuiseră părinţii mei, cam un an de zile, cu Cercul de acordeon. Acele exerciţii de citire pe note nu-mi ieşeau niciodată. Şi acum cînd îmi amintesc mă apucă transpiraţia. Toţi în jurul meu zburdau pe clape şi pe başi, eu eram de rîs.

Intrase în acest spaţiu lărgit, în această pană Rîşnov-Bucureşti băgată în lume ca o pană de despicat buştenii, intrase, dar, din păcate, între timp a ieşit şi ea din timpul prezent, Alina Iordache, fiica învăţătoarei mele de la „şcoala de jos“ din Rîşnov, care m-a vizitat la Universitatea de Arhitectură din Bucureşti cu un grup de elevi de la Şcoala de Arte şi Meserii din Braşov, să le vorbesc copiilor despre arhitectura arhitecţilor din Rîşnov. Învăţătoarea, doamna Bobocica Iordache, ne-a mărturisit, noi aveam 8-9 ani, că la inspiraţie scria versuri, avînd în permanenţă lîngă noptieră un carneţel şi un creion. Alina scria la Dilema veche. Aşa am descoperit-o la rubrica „Cititorii ne scriu“: Alina Iordache – Rîşnov.

„Dragă Iancule,

primeşte-mi te rog acest apelativ (începea povestea în februarie 2009), pentru că acum cînd eu mîine sînt pe 60, iar tu ieri ai fost pe 80, mi se pare că nea Iancu sună a grădiniţă.

Deci dragă Iancule,

înainte de a le citi colegilor noştri ceea ce scrisesem despre tine în 1984, îţi dai seama, în mileniul trecut, s-a potrivit să trec prin locurile însemnate de tine:

– am coborît curbele de la Pîrîul Rece, acolo unde, tot pe la începutul anilor ’80, arhitecţii din Bucureşti şi cei din Braşov se întîlneau la un berbecuţ stropit cu Fetească Albă de Jidvei, iar prietenul tău din copilărie scotea la comandă păstrăvi din Rîul Mic,

– am înnoptat la Alpin, unde mi-a stat mîncarea în gît la restaurantul separeurilor tale mîngîiate de albe rotunjimi ce erau acum roz cu auriu,

– tot în Poiana Braşov, trecînd în drum spre teleferic, pe lîngă lac, întorc capul şi nu mai văd piscina şi restaurantul Doina, văd doar un balaur vernacular românesc care presupun că le înghiţise,

– în faţă la hotel Aro ţi-au tras o piramidă, ca lîngă Creangă (Horia) şi Rădăcină (Iancu) trebuia să fie şi un trunchi de piramidă,

– magazinul universal Braşov mai rezistă, dar nu mai are stîlpii şi tavanul îmbrăcaţi la interior în «refuz» de mahon negeluit, detaliu şi atmosferă pe care am întîlnit-o anul trecut la cel mai în vogă hotel la acea dată din New York, la Gramercy Park Hotel, proiectat de Anda Andrei.

Nu vreau să te amărăsc mai mult, dar probabil că asta este soarta noastră, a arhitecţilor, să fim precum în bancul cu preşedintele de CAP (Cooperativa Agricolă de Producţie, pe timpul lui Ceauşescu), care i-a replicat lui Gheorghe care dăduse buzna cu vestea sufocantă că preşedintele Kennedy a fost împuşcat: «Apoi, bă Gheorghe, asta este soarta noastră, a preşedinţilor!».

Cu această paranteză contextuală mioritică să ne întoarcem în anii ’80 cînd spuneam că: «Începînd cu micile amenajări şi remodelări de locuri arhitecturale şi pînă la operele majore, toate sînt rezultatul unei gîndiri contextualiste, o gîndire organic circumscrisă condiţiilor de mediu şi de loc.».

Lucrarea care ilustrează perfect această ipoteză este Magazinul Braşov, ridicat pe locul fostelor pieţe centrale. Era o microzonă încărcată de sensuri, în care memoria locului nu s-ar fi regăsit decît într-o ambianţă care să grupeze laolaltă comerţul modern de tip BIG, cu tocmeală la taraba producătorului liber. De la rezolvarea încadrării în vecinătatea fizică-arhitecturală, la tehnica acceselor şi circulaţiilor şi pînă la expresia estetică a ansamblului, toate sînt dovezi ale unui demers creativ contextualist. Netrecînd de mult prin acea zonă, în răstimpul în care, în locul pieţei, s-a ridicat noul ansamblu comercial, am avut revelaţia să constat că vechiul cadru al «locului unde vei reveni» (bazar sau, la noi, piaţă) şi-a găsit un rost nou, fără să-şi piardă din densitatea sensurilor.

Există, la oamenii care s-au născut într-un loc de mare forţă afectivă şi formativă – iar Iancu Rădăcină este un arhitect al memoriei «locului binecuvîntat» –, există, deci, la astfel de oameni, un gest al zidirii după datini, adînc implementat în matricea stilistică a creatorului, de care, cu greu şi cu mare păcat, se pot desprinde, dar care, odată înţeles devine carte de căpătîi.

Ţara Bîrsei este un astfel de loc, Rîşnovul copilăriei, iar apoi, Braşovul. Locuri pe care amîndoi le-am parcurs, deşi la distanţă de peste două decenii, au fost pentru «nea Iancu», hotărît să-şi continue un gînd de zidire şi trăire a spaţiului ambiental, locuri ideale de formare şi informare. Rîşnovul este o aşezare înconjurată de munţi şi dealuri, cu perspectiva în permanenţă terminată pe fundal de brazi, cu o colectivitate umană de mare acurateţe şi cu o nobil păstrată coeziune etnică, în ultimul timp, din păcate, diminuate, odată cu dezvoltarea industrială a oraşului, în care înzestrarea practică şi predispoziţia meşteşugărească a saşilor se armonizau cu îndemînarea şi simţul lucrului bine făcut al românilor «de viţă». Această comunicare, dezvoltată de-a lungul mai multor secole, şi-a creat un ambient fizic construit pe măsura locului: o cetate ţărănească pe o culme de deal, un ştrand şi un loc de petrecere într-o vale însorită, biserici zidite şi înzestrate – după datină – cu cele mai de preţ daruri (orgă de bună factură la Biserica Evanghelică, icoane de mare valoare la cea Ortodoxă), loc de promenade cu vile şi alei de tei, şcoli cu multe localuri şi curţi întocmite după model pseudoimperial, uzina electrică înspre munte şi, poate cea mai de preţ zestre, un fond construit de gospodării individuale, toate din zidărie de cărămidă şi piatră, în majoritate cu hochparter, poartă ca de cetate şi cu tot felul de acareturi în curte…“.

… „Totul era făcut de meşteri saşi, moştenit din bătrîni, însemnat Kronstadt – Siebenburgen…

Mobila cioplită în lemn brun mat, patul cu multe straturi de aşternuturi…

În magazie avea Herr Krafft tot ce-i trebuia – chiar şi o menghină de tîmplar şi cuţite de plug şi mulţime de potcoave rămase

– după ce-a dat la reforma agrară, la colectiv, atelaje, vite, unelte peste unelte, tot pămîntul.“ (Ioana Ieronim, „Herr Krafft“ în Triumful paparudei)“ –

Retrăind acum acele timpuri ale copilăriei, văd spaţiul rîşnovean în cercuri concentrice, ca un cuibar de ape, un centru şi trei cercuri:

– centrul, pur şi simplu Centru (Unde mergi? În centru.): „rondul“ oval din centrul centrului cu o salcie plîngătoare, bănci şi un monument; Căminul (la sala mare) Cultural cu cercurile de balet (sora mea făcea balet), acordeon, arte plastice, de teatru (am fost la cîteva ore de teatru în detrimentul antrenamentului la handbal pentru care antrenorul m-a „boscorodit“); debitul de ţigări „La Ionel“ (complice la fumatul adolescentin); telefoanele cu cabine şi legătură prin centrală şi poşta unde se găseau plicuri pentru filatelişti cu timbre (şi străine) şi surprize; librăria la hochparter; cofetăria (la Miloiu), mîndrie locală; farmacia (la Spiţerie); fero-metal (la Merzall); cinematograful după colţ (pe Strada Podurilor); biserica saşilor cu turn şi ceas; localurile şcolii de jos şi sala de sport a saşilor (turn în schule) şi locul numit Sprenghi:

„În spatele şcolii noastre, spre munte, era un bazin pitruit, cu lespezi, cu trepte de piatră pînă la faţa apei – şi mai afund.

Muşchi pipirig ierburi gogate creşteau pe margini printre bolovani;

plete ierboase dedesupt. Un pîlc de frunze mici licărea pe apă“. (Ioana Ieronim, „Ochiul de apă“, în Triumful paparudei).

– primul cerc, „la doi paşi de centru“: Promenada (strada-alee cu copaci magnifici şi vile ca la oraş de vilegiatură, locuinţe misterioase ale unor foşti „bogătaşi“); Dealul Cetăţii şi Cetatea; vizavi de dealul Cetăţii este dealul cu platoul „Schleif“, locul unde Bathory şi-a amplasat tunurile cînd a asediat cetatea, locul de petrecere al saşilor, locul de reunire al „Femeilor Romane“, dar şi al copiilor pentru fotbal; Valea Cetăţii (cu stînca şi ştrand-Acapulco, stadion de fotbal, trambulină pentru sărituri cu schiurile, loc de maial, o peşteră); locurile pentru schi şi săniuş („pe Hoc“, probabil denumire de la germanul hoch-înalt sau în „grădina Bălăii“, ambele poale ale dealului Cetăţii); cimitirul saşilor; cazarma; moara saşilor (Moara lui Meier); «La Pfeipfer» (fabrica de lînă); la Pfaf (ţesături şi încălţăminte), măcelarii (Schneider cu fabrica de mezeluri); pîinea; sifonăria; tîmplăria lui Bubi; „La Gewerbeferein“ pe uliţa Geroschi – loc de reuniune a saşilor (actualul restaurant „Lido“); Alimentara (la Otto); şcoala profesională (fosta fabrică de postav); moara pentru români (Moara lui Avramel – pe uliţa Morii) şi canalul secat care odată aducea apă pentru ambele mori; dealul Merchesei, „în poieniţă“ (maidanul pentru fotbal, purcica, ţurca, gruie, lapte gros, capra-n-patru, capra); „FSR“-ul (Fabrica de Scule Rîşnov, mîndria proletară şi totodată sfîrşitul idilicului loc care fusese pînă atunci Rîşnovul), cîntarul pentru căruţe (o şură din lemn) unde lucra bătrînul Rădăcină, apoi fabrica de lădiţe, IFET-ul, gara, toate dincolo de rîul Ghimbăşel; Ghimbăşelul în sine era un parcurs fascinant de sus în jos, în sus (Unde ai fost? În Sus.) era partea de aşezare a românilor, pe Ghiul, sub Piatra, o altă peşteră pe Bobrice, bisericile ortodoxe, cimitirul, şcoala de sus, sala de nunţi (la „Nica al Anei“) şi la mijloc între sus şi jos: piaţa Agroalimentară („la Piaţă“) unde brănenii vindeau mere şi brînză; potcovăria „la Catrinu“ (Şcoala de potcovit pe malul Ghimbăşelului – la capătul pieţei); MATT (la Budu) şi măcelăria „la Petrache“, bunicul lui Răzvan; cîrciuma Cotul Donului (la Eftenie):

„…şubele cu miros de stînă, căciuli date

pe ceafă, căciuli pe mese şi pe jos…

…cuvinte noi rostite rar, lucind ca tabla prin aburii grei de Zare

Drojdie Rachiu Secărică Naţionale Carpaţi peste toate glasul celui mai răguşit Difuzor.“ (Ioana Ieronim, „La Cotu’ Donului“ în Triumful paparudei)

– al doilea cerc în jurul oraşului: după Promenada spre localitatea Cristian, Valea Cristianului, poligonul de tir, traseul de motocross; înspre localitatea Vulcan, lanuri întinse de grîu şi maci, castrul roman (Cumidava), în Vulcan la ştrand sau la Pusi la ping-pong (băiatul inginerului agronom care stătuse şi în Rîşnov); spre Tohanul vechi, bălţi cu papură şi broaşte, livezi de pomi fructiferi, livada Farmacistului; Uzina Chimică, a doua mîndrie proletară, cu spaţii închise cu sîrmă ghimpată în care bolboroseau reziduuri în culori şi mirosuri năucitoare, cu eprubete şi vase de sticlă de laborator aruncate, pentru care te strecurai printre sîrma ghimpată (era „zona“ din filmul „Călăuza“); alte lanuri şi livezi, Bîrsa cea neagră din cauza Fabricii de celuloză de la Zărneşti; după „în Sus“ era Valea Cărbunarii, ţiganii din sectorul 18, Cabana Cheia, poalele dealului şi dealul Pîrîul Rece, Cheile Rîşnoavei…

– al treilea cerc în jurul orizontului: spre masivul Postăvarul prin Poiana Braşov pe jos prin Valea Cetăţii; prin Glajerie spre „poarta“ Bucegilor străjuiţi de Bucşoiu şi Ţigăneşti, cabana Mălăieşti, vîrful Omu prin hornuri sau pe drumul de vară tot de la Mălăieşti prin Pichetul Roşu, poteca Tache Ionescu spre cabana Diham şi Pîrîul Rece; Cabana Trei Brazi; apoi: Bran, Fundata, Sohodol, peştera Ialomicioarei; Piatra Craiului prin stînga pe la Curmătura sau prin dreapta pe la Plaiul Foii, iar între ele legătura prin „lanţuri“; Măgura Codlei; Braşovul sau la oraş (Unde mergi? La Oraş.). Acel zis „La Oraş“, provine, poate, şi din situaţia că o perioadă după Al Doilea Război, Braşovul s-a numit Oraşul Stalin. Pe Tîmpa stătea scris cu litere uriaşe, din brazi, Stalin precum Hollywood în Los Angeles.

Spaţiul şi timpii:

● bubuitul cu copul cu carbid sau cu catran cu cheia, înainte de Înviere;

● pantofii noi de Paşti;

● cu buhaiul, de Crăciun;

● tăiatul mieilor;

● tăiatul porcului şi pomana porcului, afumătoarea pentru cîrnaţi;

● vacanţa de vară;

● palton nou la intarea în iarnă;

● duminică după-masă cînd părinţii dormeau, timp îngrozitor de angoasant, trebuia să fie linişte în curte şi să nu pleci de acasă;

● Zoritorii – urări tradiţionale ale tinerilor după Anul Nou;

● cu stropitul, în prima zi de Paşti, obicei săsesc, dar preluat şi la români:

„După prînz ieşeau «la stropit», bărbaţii şi băieţii saşi în pîlcuri.

Veseli nevoie mare, ţanţoşi treceau pe stradă în costume brodate alb cu negru, cismele înalte ţi freza întinsă, parfumul la buzunar“ (Ioana Ieronim „De Paşti“ în Triumful paparudei)

„Fără îndoială că acest context fizic (povesteam atunci în 198…), desprins parcă dintr-un manual de peisagistică, avea să-şi lase urme adînci în formarea arhitectului, armonia locului urmărindu-l ca o benefică ispită.

Descoperim, în arhitectura lui Iancu Rădăcină, plăcerea de a trece pe lîngă – de a coexista cu – spaţii arhitecturale care îţi vin în întîmpinare, fără ostentaţie, cu linişte şi resemnare.

Lucrînd împreună la un proiect-ofertă pentru un hotel în Sierra Leone, aveam să constat ceea ce Iancu Rădăcină declara într-un interviu: că, foarte greu putea să-şi aproprie o lucrare, să realizeze un proiect, fără să cunoască vizual amplasamentul, fără să parcurgă cu privirea terenul spre şi dinspre sit: „amplasamentul e pentru mine lucrul cel mai important… el îţi dă soarele, lumina,… noţiunea de volumetrie… el constituie, de fapt, elementul determinat“.

Hotelul Alpin trebuia să poarte numele Vulturul. Aşa l-a gîndit arhitectul, aşa îl arată silueta. Volumul în sine nu-şi pierde cu nimic din valoare, însă ideea unui ansamblu semeţ, aşezat pe un vîrf de deal, gata de zbor – aşa cum se citeşte din cabina care urcă spre Postăvarul, pierde.

La un arhitect ca Iancu Rădăcină, un maestru al ambientului arhitectural, drumul ideii către arhitectură are un parcurs anume. Chiar el declara: „eu scot arhitectura din plan. Arhitectura pe care o fac este un rezultat al interiorului“. Ascultîndu-l, parcă vedeam cum spaţiul arhitectural prinde contur dintr-o schiţă de plan de situaţie: unde nu exista un cadru fizic bine conturat – o şosea la marginea unui bot de deal, cu un drum în pantă, în care se încadrează accesul de serviciu şi funcţiunile de piaţă, ca în cazul Complexului Comercial Braşov, – exista o culme moale, cu pîlcuri de brazi, un drum ce dă roată şi o mare perspectivă asupra întregii Poiene Braşov, ca în cazul Hotelului Alpin (Vulturul).

Casa în care a copilărit Iancu Rădăcină şi în care, din nou, pură coincidenţă, am stat, vremelnic, mai tîrziu, şi eu, are, de asemenea, o mare valoare afectivă. Un ansamblu palladian de mari case, cu verande largi de lemn în piano nobile (imagini de ziduri albe şi lemnăria în bej, ale Hotelului Alpin în faţada dinspre intrare, amintesc de casa bătrînească din Rîşnov), era un fost han la o răscruce de drumuri, închegat cu o grădină cu meri şi pruni, tăiată de o falnică alee cu tei, cu o gîrlă în spate (Ghimbăşelul), ba chiar şi cu un ştrand din beton în curte – azi, toate în paragină – un ansamblu, deci care a constituit un cadru de excepţie în copilăria celui ce avea să devină arhitectul de mai tîrziu…“.

„Ţara Bîrsei, mare întinsă înceată de grîne şi maci pînă la poala munţilor

Care de rază, cortegii, portaluri – privelişte neîncetat curgătoare

deasupra pîlcurilor de acoperişe cuminţi, cu două-trei turle

îngemănate: burguri în clin adăpostit unde muntele se afundă

în şes“ (Ioana Ieronim „Ţara Bîrsei“, în Triumful paparudei)

Dorin Ştefan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

One Comment

  1. vasile savu

    Incantator si tonifiant pentru un locuitor nascut si crescut pe strada LUNGA (Forilor) la mijlocul anilor 50….

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge