emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, viața bate filmul

Viata bate Filmul – A.L.

invitatie_4
Publicat de Barna, pe 18 oct 2007, 10:51 AM
„A. L. este un tanar sportiv, membru al clubului de motociclism Sharks Motor Club Satu Mare, un copil foarte talentat care are doar 17 ani si este GRAV BOLNAV, fiind internat in spitalul din Debrecen cu DIAGNOSTIC LEUCEMIE.
Costurile tratamentului sunt foarte ridicate, depasesc suma de 60.000 EURO şi de aceea Adam are nevoie de ajutorul nostru !!!

Membrii clubului Sharks MC Satu Mare împreună cu Viking MC Satu Mare organizează sâmbătă 20 octombrie 2007 începând cu ora 13, cu pornire din P-ţa 25 Octombrie, o caravană de solidaritate pentru strangere de fonduri. Fiţi alături de noi, fiţi alături de Adam.”

Asa a inceput o strangere de fonduri facuta in randul comunitatii moto din intreaga tara, sub conducerea priceputelor moto-craciunite. Nu va speriati, nu sunt wonder womans, ci niste fete normale, unele studente, altele mamici la casele lor, toate impresionate de povestea lui A. si hotarate sa ia atitudine. Ce au facut? Fiecare ce a stiut / putut: mailuri pe la job, prieteni, tras de maneca pe la toate evenimentele moto ale sezonului, pentru ca in decembrie MotoCraciunitele sa te invita la Party.
Pe langa asta, 2 fete cucuiete s-au incumetat sa faca si un drum pana la Debrecen, la clinica unde era Adam internat. Zis si facut: Plecat vineri dimineata, ora 5 (gara de nord) ajuns la Satu Mare la ora 18.30. Cunoscut pe tatal lui A. (dl. L), pe Barna si minunatii sai prieteni. Toti ne-au primit cu atata caldura cum nu ne imaginam ca se poate. Eeee, zmeoaicele se apropiau de momentul X. Sambata dimineata, inarmate cu cadourile pt A (un poster cu moacele catorva personaje din pesiajul moto-bucurestean si un clopotel de vant de la Cria) ne urcam in masina domnului L. si pornim spre Debrecen. Ne oprim la o cafea. Tot comentam noi: piticot in sus, piticot in jos. Domnul L. ne intreaba: voi lui A. ii spuneti Piticot?. Cu niste mutre naturale si sigure raspund afirmativ, moment in care Dl. L. incepe sa rada si printre hohote spune: A. este mai inalt decat mine (el avand 1,85-1,90m). Zmeoaicele, una mai inalta ca cealalta, nu depaseau pragul de 1.67m.
Toate bune si frumoase, emotii la greu, dar pe drum….. blocaj. Nu ne gandisem ce sa ii spunem unui tanar de 17 ani pe care urma sa il vedem pentru prima data. Un tanar cu care mai vorbisem noi pe mess din cand in cand, dar totusi ce sa ii spui unui copil de 17 ani care se lupta cu moartea? Ajungem la clinica, ne echipam cu bonete, papucei, halate (echipamentul obligatoriu) si ne facem curaj: Adam : ele sunt !
Un copil minunat, lung cat o zi de post si slabanog ca un biscuite in dunga, cu ochii plini de viata si evident curiozitate(cine naiba sunt sonatele astea care vin de la 1000 de km sa ma vada). Am povestit intreaga dupa-amiaza, am ras, am incercat sa ne ascundem lacrimile, acuzand iritarea ochilor datorata aerului sterilizat din rezerva lui. Cand simteam ca suntem coplesite de emotii ieseam din salon sub diferite pretexte gen mers la fumat, telefon, etc. Am incercat sa ne tinem tari si in fata parintilor lui, doar noi venisem sa aratam ca ii sprijinim si suntem alaturi de ei, dar nu am reusit. Zmeoaiace zmeoaice, dar avem si noi suflete.
I-am dat cadourile lui A., explicand ca sunt un mesaj de incurajare venit din partea unei comunitati intregi, ca sunt o multime de oameni care sunt alaturi de el, care se gandesc la el si incearca sa ajute. I-am explicat ca am reusit sa implicam mai multe persoane din diferite orase(constanta, timisoara, campina), ca nu e singur in aceasta lupta dificila si ca oricand ne poate suna, ne poate bingani pe mess etc. Am reusit sa facem si cateva poze cu el, apoi ne-am luat la revedere. Am reusit sa raman cateva momente intre patru ochi cu el. Discutia aceea m-a dat peste cap teribil, m-a impresionat si m-a determinat sa ma implic si mai mult in poveste. Copilul aceala avea atata viata in ochi, atata veselie, nu se putea sa ramana acolo, nu asa. Nu ar fi fost drept. In fata tuturor afisa o atitudine pozitiva, uneori spunea ca e putin obosit si ca nu se simte ok din cauza tratamentului administrat, dar niciodata nu spunea ca e obosit. Lupta cu boala incepea sa il oboseasca si asta era ultimul lucru de care avea nevoie. El nu avea voie sa renunte.
Am mai povestit cu tot poporul, apoi am pornit spre Satu – Mare. In masina stateam pe scaunul din dreapta. Desi era trecut de ora 17.00, stateam cu ochelarii de soare pe moaca. De ce? Sa nu se vada cum privesc in gol, cum ma chinui sa nu plang. Imi strecurasem mana prin dreapta scaunului si o tineam de mana pe minunata mea prietena care la randul ei facea eforturi imese sa nu explodeze.
Am ajuns la hotel. Zmeoaica numarul unu zice „ma duc pe hol sa fumez o tigara”. Zmeoaica doi raspunde ca nu’í nicio problema. Booon. Iese zmeoaica nr 1, fumeaza, revine in camera, avand ochii rosii de plans. Zmeoaica doi, cocotata in varful patului, cu perna in brate, smiorcaia si ea de mama focului. Ne-a bufnit rasul, dupa care ne-am luat in brate si ne-am pus pe un plans de si telenovelistii ar fi murit de ciuda. Ne linistim cat de cat, iesim din nou cu gasca de amici a lui A. Mai aveam de stat numai cateva ore in Satu Mare, drept pt care ne-am mai plimbat putin prin oras, am fost sa mancam intr-un resturant superb (si cu niste super-servicii ), apoi la clubul-resedinta al motociclistilor. Am mai povesit cu ei pana la putin dupa miezul noptii. Ne-am luat la revedere cu lacrimi in ochi si de la ei, am notat si o expresie care ne-a amuzat apoi cateva zile bune (oghi-moghy). Am fugit la hotel, am prins 2 ore de somn, facut bagaje, la 4.30 eram in gara, conduse de tatal lui A. Pana atunci, pastrasem oarece distanta (cel putin fizica de el) dar cand s-a anutat ca va pleca trenul, ne-am uitat toti 3 unii la altii si group hug my friends. Ne-au dat lacrimile si lui si noua, ne-am cocotat in tren si am privit inapoi zambind si increzatoare.
In tren, circ si alta nu. Singure in intregul compartiment (si vagon daca imi amintesc bine) stateam in colturi opuse si nici ca scoteam un sunet. Trece o jumatate de ora in care nici ca dormeam, dar nici nu intelegeam ce imi este sau nu imi este. Simteam o emotie extrem de puternica, imi simteam sufletul plin, simteam ca va exploda pur si simplu, dar ma gandeam la zmeoaica doi. Daca ma vedea asa, o apuca bocetul si pe ea. Evident ca nu a mai durat mult si fara sa ne spunem nimic, fiecare am inceput sa plangem. Ne intelegeam din priviri, ne explicam ce simteam si ne aprobam una pe cealata fara sa putem articula un cuvant macar. Am ajuns acasa in jurul orei 19.30. obosita fizic, dar cu mintea si sufletul fresh. Scriu acum fix ce am scris atunci:
„e prima data in viata mea cand nu pot sa exprim in cuvinte ce simt. a fost o lectie de viata, demnitate, bun simt, maturitate, responsabilitate, optimism si curaj.

BARNA & friends – va multumim din suflet pt tot. sunteti minunati, e admirabil ce faceti pt “fratiorul ” vostru mai mic. A fost o onoare si o placere sa va cunoastem si inca o data multumim pentru primire si pentru tot.”
Vizita la Debrecen ne-a motivat pe toti cei implicati sa tragem si mai tare. Asa a aparut petrecerea Moto Craciunitelor, pornita la initiativa Irinei pe urban riders.
Un party organizat pe data de 7 decembrie in Iron City fara sa se plateasca inchirierea localului (multumim Paw pt gazduire si implicare), pe post de MC Radu si amicul sau. Invitatiile la party (evident invitatii online) au fost mestesugite tot de Radu. MotoCraciunitele s-au adunat la bar (la sugestia Irinei) fiecare imbracata cu ceva rosu, in „tonul”craciunesc. Au incercat sa faca pe fotomodelele, le-a si iesit, iar imaginile cu ele au devenit calendare, care au fost distribuite la petrecere. S-au adaugat cateva premii (gen turtite dulci sau promisiunea unui dans cu una dintre ele) si evenimentul era pregatit. Seara, rece, lume destul de putina. Apar fetele costumate super haios toate, apar si primii invitati. Nimeni insa nu si-a imaginat ceea ce a urmat: un party exceptional, un moment in care lumea a aratat ca stie sa nu fie nepasatoare, un moment in care gandurile atator oameni au fost indreptate catre A. A fost incantator sa vezi atatia oameni veniti acolo pentru un scop nobil. Pe langa donatiile invitatilor, Paw si gasca de la Iron City au donat un procent din incasarile din acea seara, pe langa donatiile personale.

Vremea a trecut, cu A. si familia lui am ramas in relatii apropiate. Discutam periodic cu domnul L. Despre starea de sanatate a lui A., stiam ca se fac progrese, ca totul merge bine. A venit primavara lui 2009. Cele doua zmeoaice sunt instiintate ca A. vine la Bucuresti pt o demonstratie moto. Ne-au revenit imaginile din Debrecen, apoi din Satu Mare, drumul cu trenul, emotiile, momentele de ras si plans. La vremea aceea tot ii spuneam pe mess Piticotului „lasa ca la vara facem, dregem, rupem norii”, faceam planuri legate de calatorii cu motocicletele, sau discutii despre piese si imbunatatiri pt motorul lui. Iata ca venise momentul sa se si intample ceea ce povestisem: Piticot la Bucuresti, cu motorul pe remorca, invitat la Salonul Moto. Reintalnirea ne-a produs o mare bucurie, A. este foarte schimbat, este ok. Este pur si simplu ok.

Multumesc inca o data Irinei si Moto Craciunitelor, multumesc Dianei Sucu si mai ales zmeoaicei mele, care a luptat cot la cot cu mine.

Oameni buni, se pot face minuni, putem face minuni, chiar daca nu suntem tocmai vrajitori. si uneori, viata chiar bate filmul.

7 Comments

  1. Irina

    Pe masura ce citeam imi aparea un zambet in coltul gurii, urmat de un oftat ca cel al oamenilor batrani. Uffff, o facuram si pe asta, chiar daca stiu ca noi am fost o rotita mica mica din tot angrenajul, a meritat. A meritat efortul, comentariile mai putin placute, ploaia din seara de “photoshoot” de ne-a gripat pe toate, stresul si agitatia de a iesi totul bine. Una peste alta, a fost prima data cand ne-am strans 12 motocicliste, cu simpatii si antipatii, care ne cunosteam sau nu si-am facut ceva minunat impreuna. Multumiri inca o data fetelor. Anul asta, la SMAEB am vazut un pusti lung desirat si blond, iar cand Radu mi-a zis ca e Adam, m-am blocat. Nu am fost capabila sa ma duc sa ma prezint, am stat m-am holbat la el si am izbucnit in plans. De fericire. Arata ca un pusti de varsta lui, normal. Incredibil!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge