emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, românești, vacanță, winter tales

Hai să vă povestesc cum a fost revelionul biscuițesc. Cică am făcut un plan: plecăm la Praga. Cine? 2 prieteni (oxy și iepurele) + biscuitele. Boon. Zis și făcut. Sunăm pe omul cu plimbarea (Dan de la La Piovra) și îi spunem să ne pregătească un pachețel dragalaș. Toate bune pâna aici. Dar peste noapte se gândește Oxy că neeeeaaah, nu mai vrem la Praga, e frig dom’le. Mă uit la iepure, el la mine, ne gândeam oare la noi o fi cald de revelion?! În fine, trecem peste. Oxy smiorcaie cum că vrea la Budapesta. Hmmmmm, țara unguracilor…. La o chercheleală pe la Spice cu Dan si avocatii ne hotaram pt Budapesta. Începe Dan să aranjeze lucrurile. Colac peste mini-mac, Oxy se răzgândește și părăsește “corabia”. Na buuuuun. Deja începeam să adunăm și să scădem omuleții din gașca de revelion. Unul se răzgândea, doi anunțau că vin, mai renunța nu știu care. Balamucul lui papură vodă. Ajungem la o formulă cât de cât a grupului, apoi începem tocmeala cu “ce facem în noaptea de Rev”. Da, om cu scaunu’ la cap ne explică faptul că o variantă câștigătoare este să petrecem pe vasul Europa. Noi cârcotași de meserie începem să dăm din nas. Ba că e scump, ba că o fi și o împărți. Pâna la urmă fetele decid: ne facem rochii de seară, pelerine, jupoane și te miri ce nebuneli și mergem pe vas. Ete așa, na. Baieții cu niște mutre oarecum inexpresive, păreau că se gândesc “s-au făcut ale dracului”. Și începe circoteca: hai la primele cumpărături, găsim o parte din cele trebuincioase, mergem la croitoreasă pt ajustări, masurători. Baieții încep să fie puțin iritați. Apoi iar cumpărături de material și accesorii, iar la croitoreasă pt probe (baieții devin deja nervoși), iar cumpărături – ultimele accesorii – și într-un final luăm tot ce era de luat de la croitorie (baieții sătui până peste cap de noi). Toate ca toate, dar rochia biscuițească nu pica așa ca în visele mele, drept pt care mai bagăm un un episod de horă cu strigături. Găsim rochia biscuițească, găsim alte acceosorii pt ea, găsim și pt rochia roz și pt cea verde (astea nu mai sunt rochii biscuițești). Pe 29 au venit și smiling-pantofii de la Corina, aveam de toate 🙂
Înghesuim totul în bagaje, huse, poșetuțe și hai la drum: pe autostradă fleșcăraie și ninsoare, pe dealul negru super gropi (dădeai poligonul), valea Oltului decentă, Sibiu coafura rezistă, la fel și iepurele la volan, ne mai oprim la Arad sa bem o “ciorbă bihoreană” și o limonada cu helas (iacchh), trecem apoi de Nădlac, ne mai muncim o vreme cu zapada și gropile din Szeget, apoi ajungem pe autostrada unguracilor. De aici totul s-a mai simplificat și iepurele nostru rezista 🙂
Toate bune până în ziua de 31 cand Biscuitele constată o mare tragedie: era necesară o noua pereche de pantofiori pt rochia de seara. Se instalează panica. Luam o gura de aer și pornim la Arena Plaza: cercetat câteva magazine, ochit pantofi, executat probatul și achiziția. Boooon. Deja trecuse prima parte a zile și cam muream de foame. Plecăm spre zona pietonală unde am ronțăit diverse, apoi fuga la hotel să ne pregătim pt seara cea mare. Și începem: strânge corsetuuuuuu, au ce doare!!!!!!! Nu îmi stă păruuuuu, vreau gel (((, nu mai e ulei de par cu cristale nu știu de care, uite pelerina verde, ia bijuteria roșie și tot așa.
Și haaaaaai că ne așteptă mașina la scară. Expediem masculii în “recunoaștere” iar doamnele sosesc cu al doilea tranport . Ajungem și noi pe vaporaș leșinând de curiozitate și temându-ne să nu fim prea la 4 ace față de restul invitaților. Am fost foarte plăcut surprinse să observăm că toată lumea de pe vas era la țol festiv, deci ne încadram foarte bine în peisaj.
Și cum the night was young, am asistat cuminți la recitalul unui grup unguresc (am uitat numele) care prestau ceva în genul Voca People amestecat cu reprize de dans oferite de o trupă de dansatori costumați foarte haios la fiecare apariție. Ulterior am început să ne zbanțuim și noi, ni se cam suisera la capșor bulele de șampanie, dar tot dansând noi așa, observăm că biscuitele era urmărit. Cum nu mai era timp să se ascundă după ceașca de cafea, iată ca accepta invitația la un dans alaturi de un … mic mafiot ungurac (l-am denumit ulterior noi). Micutul mafiot ungurac insă s-a dovedit puțin cam insistent, dar am reușit să-l izgonesc cu diplomație …. Plus un fel de înger pazitor deghizat.
Seara a devenit un chef general romanesc pe un vapor unguresc, pt că în miez de noapte am descoperit incă un grup de români, alături de care am continuat party-ul până dimineață.
Zilele ce au urmat la Budapesta au fost foarte tari, pline de momente cu mai mult sau mai putin haz, dar care și acum ne fac să zâmbim. Felul în care s-a gătit la Borkatakomba, sau maniera în care vinul era tunat în pahare, toate ne-au făcut seara mai frumoasă.
A fost superbă vacanța, a meritat toata bătaia de cap premergătoare. Ne-am distrat cu mariteni, mini-maci si măgăruși, cu îngeri salvatori și cafele cu lapte.
Mulțumim Dane, anul ăsta unde mergem de revelion? Pe ce vaporaș vom fi?

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, winter tales

A fost un an tare ciudat din punct de vedere al prietenilor. În ianuaire, am câștigat unul, dar am pierdut altul. Nu cred în vreo lege a compensației, pt că fiecare dintre ei are locul său în viața și în sufletul meu. Amisorel a plecat pe drumul ei. Mă gândesc zilnic la ea și sper sa îi fie bine, sper sa fie fericită pentru că merită din plin. Cam în aceeași perioadă s-a ivit Iepurele. Domne, greu de poziționat animalu’ împricinat. În cele mai multe din situații am fost tentată să îl tratez ca pe un “frațior mai mic”, dar nu puține au fost situațiile în care a arătat o stăpânire de sine și o responsabilitate demne de admirat. De multe ori am crezut că îl voi proteja daca îl țin departe de mine fie în situații punctuale fie de anumite problem ale mele. Nu știu daca am făcut bine, sau dacă mi-am atins scopul, dar știu că de câteva ori am dat-o în bară rău de tot, pentru că prin gestul meu protectiv l-am facut să simtă ca îl subestimez. Oricum, cu bune și rele, cu discuții mai tari și momente ca din filme, Iepurele a devenit un personaj extrem de iubit și a rămas în curte.
E si Domnul Escu – doua personaje absolut minunate care îmi colorează viața și adaugă savoare cafelelor de la Gio sau CoffeeStore. Și vă spun un secret: ei chiar se înțeleg și cu Mac 😉 Escu si prințesa lui minunată sunt o companie extrem de placută și știu să fie mereu alături de prietenii lor, exact când și cum trebuie, fără să îmi invadeze intimitatea, discreți si totuși mereu langă mine. De multe ori e este un complice adevarat la fericirea celor din jur. Este genul de om care chiar ajuta din suflet, fara sa astepte nici măcar recunoștință. chiar e minunata. Iar Escu e tare, tare norocos ca o are 🙂
Mai avem fetili. Feteli care este ele două, este doua zâne minunate, două suflete deosebite cu care fac destule tâmpenii si bârfim toate prostiile, despicăm firele in 16.455 fix, plangem, râdem împreună, cheltuim salariile prin magazine de poșete sau prin service-uri auto (după caz).
Nu e în niciun caz pe ultimul loc, dar am preferat sa îl las spre finalul acestei povești. Tăticul meu numărul doi. De departe omul cu cei mai tari nervi din lumea asta (de mă suportă de atata vreme nenică), cel căruia datorez mare parte din omul care am devenit în timp, cel în care am avut cea mai mare încredere în a-i permite să mă modeleze. asa că dacă nu vă place de persoana mea, puteți să dați în el cu roșii 🙂

mai sunt și alți oameni minunați, care într-un fel sau altul mi-au influențat major viața, sau care deși sunt peste mări și țări, sunt lânga mine de fiecare data când am nevoie. Mulțumesc Doru, Ela, Călin, Bogdă, Dragoș, Cătă, Zongo, Biscu cel Mare.
chiar dă bine de tot pe plus acest capitol 🙂

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, winter tales

Barbații nu uită niciodată
…iar femeile iubesc chiar și atunci când nu mai există speranță.

Chiar și atunci când nu mai existi, chiar și atunci când nu o vezi, chiar și atunci când știe că nu îți pasă, când știe că ai vrut-o doar ca pe un trofeu, sau să faci volume, chiar și atunci când n-o mai vezi zâmbind și nu ințelegi de ce, sau când nu-i mai poți vorbi.
Chiar și atunci când simți că se prăbușește totul în jur, când îl ai atât de aproape și totuși atât de departe. Când e în fața și nu îl poți atinge, când nu mai e, când vrei să îl săruți și te topești de durere, când totul s-a dus, când totul s-a întâmplat ieri.
Chiar și atunci! chiar și atunci când ai șters cu ele pe jos, când le-ai jignit peste masură, când demnitatea lor a fost…… făcuta praf. Când ai lovit fără milă, când nu ai avut curaj să ridici privirea și să te uiți în ochii lor, când nu ai putut să spui măcar iarta-mă, sau când ai uitat să spui la revedere. Cand ai spus cuvinte dulci care acum dor, cand ai cules cu cel mai mare egoism ceea ce ti s-a oferit, stiind ca niciodata nu vei putea rasplati omul de langa tine, cand sub mana ei te-ai ascuns pt a te vindeca, pt ca apoi sa pleci fara sa privesti in ochii ei.

Iar ei, ei nu uită niciodată. Nu uită când au fost mințiți, când au fost tradați, sau că le-au fost rănite orgoliile. Nu uita, foarte greu iartă, dar niciodată nu înțeleg și se răzbună. Se răzbună pe viitorul lor și al altora. Paranoile, răutatea și durerea, furia și dezamăgirea provocate de fantomele lor vin și îi determină să vrea razbunare. Așa că atacă tot ce le pica în mână, dau fără mila și judecată, lovesc orbește, calcă în picioare, pentru ca mai târziu să realizeze că au rănit oameni foarte dragi lor, oameni care le-au fost alături în momente dificile, oameni cărora le-au facut promisiuni pe care apoi le-au încălcat cu o seninatate uimitoare. Și apoi pauză, puțina singuratate și apoi panică: realizează că au procedat greșit, vor să repare greșelile, să inchida rănile, să șteargă de praf demnitatea celorlalți, să spună iarta-mă. De cele mai multe ori își doresc groaznic de tare să facă asta, numai că propriul lor orgoliul pur și simplu nu îi lasă. Și se condamnă singuri. Ceilalți 10% găsesc puterea de a încerca să repare răul făcut și cu greu, cu inima cât un purice și morcovi în fund, încearcă totuși să repare. De cele mai multe ori și reușesc, asta dacă oamenii pe care i-au rănit mai sunt dispuși să le acorde credit.

femeile într-un final iartă, continuă să iubească o vreme, un anotimp, chiar și atunci când nu mai este speranță. Peste timp, el nu-i vinovat, iar tu…

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, românești, winter tales

da, am fost la Dalles si am cumparat un tablou. Carmen si Bogdan abia ajunsesera, erau cu ele inca impachetate. am pus mana pe primul tablou pe care l-am vazut pe  jumatate despachetat. L-am platit si va incurajez si pe voi sa mergeti si sa cumparati un obiect de arta. Banii ajung la copilasii care au pictat produsele expuse, dar si la ceilalti 10.

Carmen va astepta deci in anticariatul salii Dalles !!!

biscuit's soundtrack, emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, românești, winter tales

știu, mulți oameni consideră ca e o perioadă normală, nu ceva atât de mega ultra special. alții cred că toata nebunia cadourilor este total depașită, dar, cu riscul de a fi considerată mai puțin cool, sau old fashion, eu mă declar cel mai mare fan al Crăciunului. (mare de tot, da?).  chiar iubesc sărbătoarea asta. Îmi place pentru că macar o dată pe an tot poporul e zâmbareț, orașul e luminat, magazinele sunt decorate și ele, vânzătorii, chelnerii au și ei ținute accesorizate, totul e crăciunit. crăciunismele ne invadează mediul și ne cuceresc sufletele. îmi place teribil să mă plimb prin oraș și să îmi fac cumpărăturile cu Celine  

să îmi petrec o zi întreagă cu Dolly, împachetând cadourile pt toți cei dragi (da, mie îmi place să împachetez eu și sa scriu cu mânuța mea felicitările, nu să folosesc chestii gata cumpărate).

să merg în case de copiii și măcar pentru câteva ore să le pot aduce un zâmbet pe buze. cu câtiva oameni minunați, an de an, am încercat să ajutam fie școli din sate uitate de lume, fie centre pentru copilași cu nevoi speciale sau bătrânii pe care nici crucea roșie nu îi mai ajută. sunt oameni minunați care an de an au făcut tot ce le-a stat în putință să ajutăm cât mai mult. sigur nu voi trece toate numele pe lista mea, dar nu pot sa nu spun mulțumesc lui Marius, Dianei si lui Mișu de la Classic Dome, Irinuca, Amalia, Ionuț și Tudy, Dan, Dragoș……

sunt puține cântece românești de Crăciun care să îmi placă cu adevărat. dar Millenium sunt absolut ….divini. cred că este de departe cel mai frumos cântec din întreg  playlistul.


nu vă măi plisctisesc cu poveștile și tradițiile mele, vă las însa playlistul meu. 

sper sa vă aduca și vouă un bonus de veselie, romantism și  emoție în perioada aceasta. Sper să ajute spiritul Craciunului să  vă copleșească 🙂

și da…… nu putea să lipsească 🙂

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri

da, a fost un an tare ciudățel. știam eu ca lumea e mică rău și pamntul rotund, dar nici așa nene.
țoc poc, găsesc o fostă colega de școală generală pe facebook. ne”împrietenim”,facem schimb de date de contact, apoi începem cu discuțiile gen: Doamne, nu te-ai schimbat, arăți super, îti stă bine nu știu cum, jobul cum e, unde ești, ce faci, ce ai mai făcut în ultimii țâșpe ani bla bla. Domnișoara este o frumusețe de avocată. Nu trece o zi ca apare “cea mai mica fiică a anului” , tovarașa account pe la Gecad. De la ea mai dam de vreo 3 colegi: unul căsătorit, antreprenor de succes, care între timp a parasit Bucureștiul (bravo lui), altul care a ramas la fel de pufos și drăgălaș ca și în timpul școlii, acum consultant financiar, dupa înca o jumatate de zi dam și peste puștiul hot al acelor vremuri, la fel de oacheș ca și atunci. Nu mai stăm mult și văd o imagine cu tematică de nuntă, iar una din fete ea personaj principal. Are un zâmbet absolut superb, o privire care pur și simplu te …. leșina și radiază de fericire. Răscolesc galeria ei foto și constat ca este și mamică. Din nou observ la ea privirea aia magnifică și fericită. Și cât mă bucur pentru ea.

Tot la capitolul regăsiri (mai mult sau mai puțin online), avem personajul Pingu’. Constat că domnul Pingu’, în perioada sa adolescetina, a fot un liceean îndragostit de domnișoara avocat de mai sus.
Booon.
Se dă una bucată rețea socială. Văd un domn “decent” care ma salută. Arunc un ochi pe profilul său, constat ca e pretin al Pingului, zic ok. Daca e Pingu’ la mijloc, nu mă stresez. Hai să îl accept pe om. Zis și făcut. Studiu al profilului, bla bla, constat chiar lucruri drăgute în profilul sau. Cu una cu doua începem să povestim diverse peste cateva zile. Nah, o discuție inofensivă pe internet. Totuși, îmi dau seama ca domul știa câteva chestii despre mine și pic pe gânduri. Fac ce fac, mă codesc, roșesc, dar întreb pana la urma de unde știe el respectivele detalii. Așteptam un răspuns ceva de genul: de la amicul nostru comun, domnul Ping, dar surpriză: ma ia puțin de urechiușe, face mișto de mine preț de câteva replici pentru ca apoi să mă dumirească, dar așa, pe ocolite. Și începe cam așa: îți mai aminești tu Siab-ul din 2004?… și cum ne pluteau standurile în RomAero Baneasa?…. zic hopaaaa, avem un indiciu. El continuă: tu erai marketing coordonator la o firmă de import de anvelope, aveați standul langa noi. Hopaaaaa. Un click: vecinii mei fusesera Michelin si Wizards. Cu aceștia din urmă am socializat și am purtat relații de bună vecinătate din prima zi de “montaj” pana in ultima zi de targ. Faceam sapaturi in memorie, imi aminteam de Florin si Mihnea, dar de interlocutoul meu încă nimic.
Ca un facut vorbesc cu Pingu’, amicul nostru comun și îi povestesc de coincidența de mai sus. Pingu’ începe sa râda și foarte senin și dragalaș îmi spune: păi și eu eram in acelasi pavilion inundat la SIAB, dar nu lucram la firma unde eram cand ne-am cunoscut, ci eram înca la PitStop(eu l-am cunoscut pe Ping dupa plecarea lui de la firma expozanta la acel SIAB). Bine ca eram în varful patului la ora aia și nu am picat pe jos…. Am ramas….. masca.
Mi-a dat cu virgula, asa ca….. pun punct.

La inceput de noiembrie, mi se aloca un proiect nou la job. Am fost nevoită să mă văd cu clientul nostru pentru a lămuri cateva detalii. Ne vedem, discutăm, lămurim, povestim una alta. Am căzut de comun acord că Galleron e un loc plăcut, dar aveam păreri diferite la capitolul locuri de ieșit nocturne. Fiecare și-a expus punctul de vedere, iar replica lui m-a facut să zâmbesc: tu si sor’mea! și ea tot într-un loc de genul ăsta iese. Nu știu de ce, dar deja era dubios. Se pronunță numele surorii lui. Rămân…………. fără cuvinte. Da, eu taceam mâlc. Pe sora lui o cunosc de vreo…10-11 ani și nu mai știam nimic de ea de …ani buni.

m-am bucurat enorm ca am regăsit toți acești oameni, pentru că alaturi de ei am trăit momente frumoase, fix acele clipe care te fac să roseși, să râzi cu lacrimi și să spui din tot sufletul “ce vremuri furmoase :)”
ei să mai zică cineva că lumea nu e mică si ca roata nu se învârte, oricât de pătrată ar fi.

biscuit's soundtrack, emoții, trăiri și povestiri, winter tales

Oricât de mult aș vrea eu să nu fie frig niciodată, uite că vine și sezonul rece, mohorât, ploios și din când în când cu fulgi de zăpadă. Parcă nu mai am chef sa zburd. Mi-e mai simplu să mă cufund într-un fotoliu, să privesc aiurea pe geam, să număr fulgii de zăpadă, să visez cu ochii deschiși. Cred ca pt mine ăsta e sezonul care îndeamnă la meditație, la visare, la romantism si povești.

Îmi iau o carte din raft, șutesc si câteva prăjituri de prin bucătărie si țusti în pat. E o carte siropoasă, cu descrieri superbe. Imaginația începe să zburde, fulgii de zapada îmi bat în geam și mă invită sa zbor cu ei. Și am fugit deja în paginile cărții mele. sssst, te rooog, nu, nu ma aduce înapoi.

îmi suna telefonul însă și mă întorc rapid în varful patului. povestesc cu Escu și ne programăm o iesire în weekend într-un club draguț. apoi flash cu imaginea prietenilor mei care mereu râd de mine, ba ca’s copli mic, ba că fac numai tâmpenii cum nu sunt cu ochii pe mine. ei na! boom bang a bang. dacă nu aș fi eu si poveștile mele atat de ….. ce am mai povesti în diminețile de weekend cand ronțăim tacticoși mic dejun gio cafe?
nu v-am spus? e iarna mea

emoții, trăiri și povestiri, enervant, oameni și locuri, românești

Nu e un secret că am facut pasul de la industria de publicitate clasică la cea de online marketing de câteva luni. Nu sunt un big guru al marketingului online, sunt o groază de oameni de la care am de învățat extrem de multe chestii, oameni pe care i-am cunoscut în împrejurări super haioase, la ale căror cursuri am fost (și ma voi mai duce cică). Da, îmi place la nebunie zona asta de online marketing, dar dupa primele luni de miere, am descoperit și o parte neplacută (pe care o anticipam cumva).
Fiind o “industrie” tânara, evident ca avem câțiva oameni maturi, cu capul în nori și cu picioarele pe pământ, extrem de responsabili. Dar ei din păcate sunt extrem de puțini. În rest, avem o mare de tineri total imaturi, care au prins aripi în spatele unor identități virtuale. Nu sunt responsabili, nu iau în serios ceea ce fac, nu își dau seama de impactul pe care îl au sau îl pot avea asupra altora, nu sunt capabili sa coordoneze propriile proiecte, nu le pot duce la bun sfârșit, nu pot accepta ca nu mereu sunt ei personal pe primul loc, sau nu realizează ca ok, ne jucam de-a gigi pe net, dar avem si vieți reale, vieți în care dăm nas în nas cu oameni la fel de reali, care au pretenții de la noi, care pof fi mai buni sau mai răi decât noi, oameni cu care suntem nevoți să relaționam pe bune. Unde pui că oricât de mare e onlineul asta, roata se întoarce, fie ea pătrată. Și când îți e lumea mai draga, dai peste unul pe care l-ai călcat pe coadă pe net și te face ăla zob din orice punct de vedere. În schimb, ifose de formatori de opinie avem. La fel pretenții de mari editori când limba română este încă o derivată, nazuri de specialiști în ceva, dar ei săracii abia au dat bac-ul.
Lipsa de maturitate este strigătoare la cer. Și pentru că nu realizează ce fac, își permit să fure indentități. Nu una, ci mai multe. Nu o dată, ci în mod repetat, neștiind cât de mult rau își pot face în primul rand lor, dar și celor ale caror identități le fură. Probabil că tot din entuziasmul tineresc si elanul rebel uită și că așa cum ei pot, pot și alții, așa cum ei știu, cu siguranță știu și alții. Unde pui că unii poate știu mai mult 
Pățiți în ale furtului de identitate sunt și Justin (republika interactive) și Floryan (coordonatorul echipei editoriale www.filmetari.com).
Cât de serios ești să faci asemenea goange de 2 lei? Cred că prin clasa a 3-a mai scriam și noi bilețele și apoi indicam cu degetul un alt autor, sau ne dădeam coate tipând ” nu eu, el a zis sau x a făcut”. Astea sunt gesturi imature, care nu arata decât o mare prostie, infantilitate și lipsă de responsabilitate. Toate acestea se rasfrang in primul rând asupra autorilor si a muncii lor, a prezenței lor in “lumea online”. Probabil ca in viața de zi cu zi nu excelează asa cum și-ar dori, probabil ca nu beneficiază nici de prea multă atenție, iar în mintea lor amețită și-au imaginat că pot face tărăboi in online, fara să îi ia nimeni de urechiușe, fără să dea socoteală nițeluș, dar sigur nu au gândit că lumea se va prinde, iar in acel moment credibilitatea lor se va duce pea pa sâmbetii.
Oameni buni, gandiți de 10 ori si vorbiți o data (scrieți o data). Încetați cu cretinismele de gimnaziu, luați viața în serios, jobul la fel. Sau…. Nu le aveți?! hmmm, nasol. Atunci, Get a Life or a F…. Job !!!

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri

În ultima vreme oamenii cu care am intrat în contact îmi spun: nu știu ce e cu tine, dar se simte o schimbare. “ Ce ți s-a întâmplat atat de bun, de ești atât de optimistă, zâmbăreață, așa cum erai acum mulți ani?” Sunt foarte îndreptățiți să pună această întrebare, ceea ce nu au intuit însă corect este că nu mi s-a întamplat nimic bun. Dimpotrivă. Am dat nas în nas cu tovarașa cu coasa dragilor. Sau altfel zis, am dat o tură pâna “dincolo”, și când era să văd “luminița” am preferat să mă întorc în lumea mea mai puțin luminată și să mă bucur de ea. Am ajuns să înțeleg foarte bine zicala “un om apreciază ceva tocmai atunci când nu mai are acel ceva”. Am fost la un pas să pierd cea mai de preț avere, viața mea de zi cu zi. Banală, monotonă, fără chestii spectaculoase, fără tone de prieteni, fără ieșiri de fițe, viața mea dintre birou – casă. Așa că azi îmi iubesc viața mai mult decât orice și cu siguranță mult mai mult decât o făceam înainte. Mă bucur de fiecare moment, trăiesc la intensitate maximă tot ce mi se întâmplă bun sau rau și încerc să aduc un zâmbet pe chipurile celor dragi. Asta cred că ar fi cel mai mare success al meu, să ii vad pe cei din jurul meu fericiți și să pot contribui și eu la asta. Sunt oameni cărora le-am trimis o prăjitura, sau dimpotrivă, smotocei de hârtie aruncați de colegii de birou, altora le-am spus “dă-mi un pumn în moacă mie dacă te face să te simți mai bine, dar renunță la fața asta și zâmbește azi măcar o dată”. Așa că dragilor, nu vă mai intrebați ce mi s-a întâmplat, e prea puțin important. A fost, e istorie, dar cu siguranță a fost cea mai dificilă lecție de viață. Ce am învățat? Să cred în continuare în mine, în idealurile mele, să mă bucur de viață zi de zi, clipă de clipă, dar cel mai important, am reînvățat să zâmbesc. Și credeți-mă, o fac și imi șade bine.