emoții, trăiri și povestiri, enervant, oameni și locuri, românești

Plec in vacanta in Santorini
Cum? De ce acolo? Ai prea multi bani sau ce? E scump ca dracu si te cam plictisesti o saptamana intreaga. Daca vrei sa cheltuiesti atat, de ce nu mergi in Z place, ca e mai misto, e mancarea mai buna, serviciile mai cu mot si asternuturile iti fac masaj. Aaaaaa si nu zbura cu Taromul, ca dai banii aiurea.
De ce nu postezi mai des pe blog? Sau de ce nu postezi mai… incisiv? Sau mai putin poetic si visator? Daca era blogul meu, bagam si niste imagini si il si mutam pe [.ro], nu il mai tineam pe wordpress.
Draguti pantofii. Da, sunt ok. Vazusem ceva in genul asta si la mazaginul Q, erau dintr-o piele mai buna si calapodul parea parca mai ok si daca imi amintesc bine costau la fel sau chiar mai putin. WTF, let me enjoy my shoes! I repeat, my shoes.
Give me a break my friend! Am ales eu, pt mine, pe banii mei si avand la baza motivele, pasiunile si rationamentele mele. Nu tie trebuie sa iti placa alegerea mea, ci mie. Eu traiesc cu urmarile ei, nu tu. Nu tu plangi, razi, iubesti, suferi sau visezi in locul meu, nu tu imi traiesti viata, nu tu imi simti sufletul. In loc sa ma critici, sa iti dai cu parerea si presupusul la orice miscare a mea, nu mai bine te-ai bucura pt mine?
Stiu sa fac numai cafea, imi place fotbalul si tin cu Liverpool, imi doresc o super colectie de pantofi, vreau un gixxer si il vreau fix albastru-alb pt ca se asorteaza cu casca mea, nu vreau sa am parul lung (cel putin pt moment), plang la filmele care au la baza cartile lui Jane Austen, ascult muzica de pe timpul lui pazvante si am tot felul de accesorii roz si mov, cu siguranta vremea si muzica imi influenteaza si starea de spirit. Asta’s eu.
Let me be me and be happy for me !
Comentezi?

biscuit's soundtrack, emoții, trăiri și povestiri

“Nu, nu nu. Nu vreau. Nu vreau sa ma trezesc, te rog”. Asta ii spun eu razei de soare care incearca sa ma dezveleasca. Inca ma opun. Ma gadila usor si tot usor incep sa zambesc, dar inca ma incapatanez sa nu deschid ochii. ma infofolesc in cearceaf si inapoi cu nasul in perna, ma furisez inapoi in lumea viselor. Visez mult prea frumos. Refuz categoric sa ma trezesc la realitate.
Simt aroma cafelei si un miros placut pe care l-am mai intalnit recent, dar unde oare? in vis…? starea de bine se amplifica, incep sa zambesc din nou. Razele soarelui ma rasfata, iar cafeaua deja ma cucereste cu aroma ei. Ma las invaluita intr-un amestec magic de sarutari, cafea, mangaieri, soare caldut, vise dulci si corazon partio. Sunt coplesita de bine, iar sufletu-mi rade. parfumul are pur si simplu un optimism molipsitor.
Ma las convinsa sa abandonez pijamalele si sa fug goala in ploaie. Da, in ploaia din baie, ploaia de sub dus, ploaia mea. Ma simt ca un fir de iarba care in diminetile de vara are intalnire cu roua in cel mai de taina ceas al zileil: rasaritul. Ploaia mea, companiera mea de fiecare dimineata alaturi de care imi incep procesul de trezire. Ea stie primele ganduri din zi, in ploaie incep sa imi fac ordine in ganduri si imi fac agenda pentru ziua in curs. Ea ma pregateste pt noua zi ce deja a inceput. Ii multumesc zambind si ma despart de ea, pasind pe razele de soare ce se joaca pe podea.
In pasi de dans incep sa aleg elementele ce vor forma tinuta zilei. Mai sterpelesc cateva sarutari strengaresti, ma imbrac si fac pasul maret: ies din casa gata sa infrunt lumea. O alta zi din marea batalie a vietii a inceput. In drum spre birou gasesc cateva secunde sa ma bucur de frumusetea parcului pe care il vad zilnic, iar pe acordurile Barcelonei lui Freddie, monstrul de sticla si beton din fata mea parca e mai prietenos azi. Refuz sa ascult zgomotul orasului. Ma oboseste, ma streseaza, e oribil. Mai am cateva minute pana cand voi fi nevoita sa ma trezesc complet, momentul in care voi deschide mailul. Pana atunci vreau sa mai visez un minut, o secunda, un timp…

Si totusi: If you want to make your dreams come true, the first thing you have to do is wake up! (J.M. Power)

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, viața bate filmul

invitatie_4
Publicat de Barna, pe 18 oct 2007, 10:51 AM
„A. L. este un tanar sportiv, membru al clubului de motociclism Sharks Motor Club Satu Mare, un copil foarte talentat care are doar 17 ani si este GRAV BOLNAV, fiind internat in spitalul din Debrecen cu DIAGNOSTIC LEUCEMIE.
Costurile tratamentului sunt foarte ridicate, depasesc suma de 60.000 EURO şi de aceea Adam are nevoie de ajutorul nostru !!!

Membrii clubului Sharks MC Satu Mare împreună cu Viking MC Satu Mare organizează sâmbătă 20 octombrie 2007 începând cu ora 13, cu pornire din P-ţa 25 Octombrie, o caravană de solidaritate pentru strangere de fonduri. Fiţi alături de noi, fiţi alături de Adam.”

Asa a inceput o strangere de fonduri facuta in randul comunitatii moto din intreaga tara, sub conducerea priceputelor moto-craciunite. Nu va speriati, nu sunt wonder womans, ci niste fete normale, unele studente, altele mamici la casele lor, toate impresionate de povestea lui A. si hotarate sa ia atitudine. Ce au facut? Fiecare ce a stiut / putut: mailuri pe la job, prieteni, tras de maneca pe la toate evenimentele moto ale sezonului, pentru ca in decembrie MotoCraciunitele sa te invita la Party.
Pe langa asta, 2 fete cucuiete s-au incumetat sa faca si un drum pana la Debrecen, la clinica unde era Adam internat. Zis si facut: Plecat vineri dimineata, ora 5 (gara de nord) ajuns la Satu Mare la ora 18.30. Cunoscut pe tatal lui A. (dl. L), pe Barna si minunatii sai prieteni. Toti ne-au primit cu atata caldura cum nu ne imaginam ca se poate. Eeee, zmeoaicele se apropiau de momentul X. Sambata dimineata, inarmate cu cadourile pt A (un poster cu moacele catorva personaje din pesiajul moto-bucurestean si un clopotel de vant de la Cria) ne urcam in masina domnului L. si pornim spre Debrecen. Ne oprim la o cafea. Tot comentam noi: piticot in sus, piticot in jos. Domnul L. ne intreaba: voi lui A. ii spuneti Piticot?. Cu niste mutre naturale si sigure raspund afirmativ, moment in care Dl. L. incepe sa rada si printre hohote spune: A. este mai inalt decat mine (el avand 1,85-1,90m). Zmeoaicele, una mai inalta ca cealalta, nu depaseau pragul de 1.67m.
Toate bune si frumoase, emotii la greu, dar pe drum….. blocaj. Nu ne gandisem ce sa ii spunem unui tanar de 17 ani pe care urma sa il vedem pentru prima data. Un tanar cu care mai vorbisem noi pe mess din cand in cand, dar totusi ce sa ii spui unui copil de 17 ani care se lupta cu moartea? Ajungem la clinica, ne echipam cu bonete, papucei, halate (echipamentul obligatoriu) si ne facem curaj: Adam : ele sunt !
Un copil minunat, lung cat o zi de post si slabanog ca un biscuite in dunga, cu ochii plini de viata si evident curiozitate(cine naiba sunt sonatele astea care vin de la 1000 de km sa ma vada). Am povestit intreaga dupa-amiaza, am ras, am incercat sa ne ascundem lacrimile, acuzand iritarea ochilor datorata aerului sterilizat din rezerva lui. Cand simteam ca suntem coplesite de emotii ieseam din salon sub diferite pretexte gen mers la fumat, telefon, etc. Am incercat sa ne tinem tari si in fata parintilor lui, doar noi venisem sa aratam ca ii sprijinim si suntem alaturi de ei, dar nu am reusit. Zmeoaiace zmeoaice, dar avem si noi suflete.
I-am dat cadourile lui A., explicand ca sunt un mesaj de incurajare venit din partea unei comunitati intregi, ca sunt o multime de oameni care sunt alaturi de el, care se gandesc la el si incearca sa ajute. I-am explicat ca am reusit sa implicam mai multe persoane din diferite orase(constanta, timisoara, campina), ca nu e singur in aceasta lupta dificila si ca oricand ne poate suna, ne poate bingani pe mess etc. Am reusit sa facem si cateva poze cu el, apoi ne-am luat la revedere. Am reusit sa raman cateva momente intre patru ochi cu el. Discutia aceea m-a dat peste cap teribil, m-a impresionat si m-a determinat sa ma implic si mai mult in poveste. Copilul aceala avea atata viata in ochi, atata veselie, nu se putea sa ramana acolo, nu asa. Nu ar fi fost drept. In fata tuturor afisa o atitudine pozitiva, uneori spunea ca e putin obosit si ca nu se simte ok din cauza tratamentului administrat, dar niciodata nu spunea ca e obosit. Lupta cu boala incepea sa il oboseasca si asta era ultimul lucru de care avea nevoie. El nu avea voie sa renunte.
Am mai povestit cu tot poporul, apoi am pornit spre Satu – Mare. In masina stateam pe scaunul din dreapta. Desi era trecut de ora 17.00, stateam cu ochelarii de soare pe moaca. De ce? Sa nu se vada cum privesc in gol, cum ma chinui sa nu plang. Imi strecurasem mana prin dreapta scaunului si o tineam de mana pe minunata mea prietena care la randul ei facea eforturi imese sa nu explodeze.
Am ajuns la hotel. Zmeoaica numarul unu zice „ma duc pe hol sa fumez o tigara”. Zmeoaica doi raspunde ca nu’í nicio problema. Booon. Iese zmeoaica nr 1, fumeaza, revine in camera, avand ochii rosii de plans. Zmeoaica doi, cocotata in varful patului, cu perna in brate, smiorcaia si ea de mama focului. Ne-a bufnit rasul, dupa care ne-am luat in brate si ne-am pus pe un plans de si telenovelistii ar fi murit de ciuda. Ne linistim cat de cat, iesim din nou cu gasca de amici a lui A. Mai aveam de stat numai cateva ore in Satu Mare, drept pt care ne-am mai plimbat putin prin oras, am fost sa mancam intr-un resturant superb (si cu niste super-servicii ), apoi la clubul-resedinta al motociclistilor. Am mai povesit cu ei pana la putin dupa miezul noptii. Ne-am luat la revedere cu lacrimi in ochi si de la ei, am notat si o expresie care ne-a amuzat apoi cateva zile bune (oghi-moghy). Am fugit la hotel, am prins 2 ore de somn, facut bagaje, la 4.30 eram in gara, conduse de tatal lui A. Pana atunci, pastrasem oarece distanta (cel putin fizica de el) dar cand s-a anutat ca va pleca trenul, ne-am uitat toti 3 unii la altii si group hug my friends. Ne-au dat lacrimile si lui si noua, ne-am cocotat in tren si am privit inapoi zambind si increzatoare.
In tren, circ si alta nu. Singure in intregul compartiment (si vagon daca imi amintesc bine) stateam in colturi opuse si nici ca scoteam un sunet. Trece o jumatate de ora in care nici ca dormeam, dar nici nu intelegeam ce imi este sau nu imi este. Simteam o emotie extrem de puternica, imi simteam sufletul plin, simteam ca va exploda pur si simplu, dar ma gandeam la zmeoaica doi. Daca ma vedea asa, o apuca bocetul si pe ea. Evident ca nu a mai durat mult si fara sa ne spunem nimic, fiecare am inceput sa plangem. Ne intelegeam din priviri, ne explicam ce simteam si ne aprobam una pe cealata fara sa putem articula un cuvant macar. Am ajuns acasa in jurul orei 19.30. obosita fizic, dar cu mintea si sufletul fresh. Scriu acum fix ce am scris atunci:
„e prima data in viata mea cand nu pot sa exprim in cuvinte ce simt. a fost o lectie de viata, demnitate, bun simt, maturitate, responsabilitate, optimism si curaj.

BARNA & friends – va multumim din suflet pt tot. sunteti minunati, e admirabil ce faceti pt “fratiorul ” vostru mai mic. A fost o onoare si o placere sa va cunoastem si inca o data multumim pentru primire si pentru tot.”
Vizita la Debrecen ne-a motivat pe toti cei implicati sa tragem si mai tare. Asa a aparut petrecerea Moto Craciunitelor, pornita la initiativa Irinei pe urban riders.
Un party organizat pe data de 7 decembrie in Iron City fara sa se plateasca inchirierea localului (multumim Paw pt gazduire si implicare), pe post de MC Radu si amicul sau. Invitatiile la party (evident invitatii online) au fost mestesugite tot de Radu. MotoCraciunitele s-au adunat la bar (la sugestia Irinei) fiecare imbracata cu ceva rosu, in „tonul”craciunesc. Au incercat sa faca pe fotomodelele, le-a si iesit, iar imaginile cu ele au devenit calendare, care au fost distribuite la petrecere. S-au adaugat cateva premii (gen turtite dulci sau promisiunea unui dans cu una dintre ele) si evenimentul era pregatit. Seara, rece, lume destul de putina. Apar fetele costumate super haios toate, apar si primii invitati. Nimeni insa nu si-a imaginat ceea ce a urmat: un party exceptional, un moment in care lumea a aratat ca stie sa nu fie nepasatoare, un moment in care gandurile atator oameni au fost indreptate catre A. A fost incantator sa vezi atatia oameni veniti acolo pentru un scop nobil. Pe langa donatiile invitatilor, Paw si gasca de la Iron City au donat un procent din incasarile din acea seara, pe langa donatiile personale.

Vremea a trecut, cu A. si familia lui am ramas in relatii apropiate. Discutam periodic cu domnul L. Despre starea de sanatate a lui A., stiam ca se fac progrese, ca totul merge bine. A venit primavara lui 2009. Cele doua zmeoaice sunt instiintate ca A. vine la Bucuresti pt o demonstratie moto. Ne-au revenit imaginile din Debrecen, apoi din Satu Mare, drumul cu trenul, emotiile, momentele de ras si plans. La vremea aceea tot ii spuneam pe mess Piticotului „lasa ca la vara facem, dregem, rupem norii”, faceam planuri legate de calatorii cu motocicletele, sau discutii despre piese si imbunatatiri pt motorul lui. Iata ca venise momentul sa se si intample ceea ce povestisem: Piticot la Bucuresti, cu motorul pe remorca, invitat la Salonul Moto. Reintalnirea ne-a produs o mare bucurie, A. este foarte schimbat, este ok. Este pur si simplu ok.

Multumesc inca o data Irinei si Moto Craciunitelor, multumesc Dianei Sucu si mai ales zmeoaicei mele, care a luptat cot la cot cu mine.

Oameni buni, se pot face minuni, putem face minuni, chiar daca nu suntem tocmai vrajitori. si uneori, viata chiar bate filmul.

emoții, trăiri și povestiri

In copilarie auzeam destul de des spunandu-se “e un semn!”. Prezenta unui obiect sau a unei persoane inr-un loc anume, la momentul T zero era un semn. Un gest, o coincidenta, o vorba… semn! La vremea aceea mi se parea ceva total ilogic, uneori hilar. Auzi, …semn!

In adolescenta  incepem sa ne formam personalitatea. De nunumarate ori incercam sa facem ceva anume doar pentru a primi recunoastere din partea familiei sau a prietenilor.  Erau tot semen, dar exprimate cu totul altfel decat spunea bunica. “a fost semn” a devenit “asa da!”

Anii au curs, personalitatea tinde sa se defineasca, dar semnele iata, nu dispar. S-a schimabt doar infatisarea lor.

Sunt convinsa ca tuturor ni s-a intamplat ca intr-o noapte in care ne-am lasat cuprinsi de focul pasiunii sa ne intrebam in sinea noastra “ii place?”, “ofer ceea ce ar dori sa primeasca?”, “raspund nevoilor jumatatii mele?”

Si nu putine au fost momentele in care jumatatea a dat un semn. Acel semn parca a deschis o cutie plina cu emotii si tandrete, cu sarutari apasate si atingeri sub care trupul uman pur si simplu tremura.

Cred ca toti am avut acele zile din seria “vineri 13”, “marti, 3 ceasuri rele”, sau “mai bine nu ma trezeam azi”. Se intampla uneori si ceasul rau pisica 13, cand greutatea unui cer plin de stropi de ploaie apasa pe umerii tai dezgoliti si prospat rasfatati de raze de soare.

Amestecul de furie, frustrare, amaraciune, este brusc dispersat de un semn. Invitatia unei bune prietene la o cana de cafea savurata cufundata fiind intr-un fotoliu si acoperindu-ti picioarele cu un pled, oferta de bere si vizionarea unei partide de fotbal venita de la cel mai bun prieten, o seara de darts cu baietii, vestea ca mama tocmai  a gatit ceva miraculos de bun, ceva ce nu ai mai mancat de multa, multa vreme si gandul ca peste cateva ore te vei putea delecta cu minunatia ei culinara. Da, sunt cu toate semen ca ziua ta de vineri 13 in care ai gasit si cele 3 ceasuri rele si cutia pandorei in care erau inghesuite toate pisicile negre din lume ar putea avea un final bun.

Dar despre finalul ideal sa nu vorbim? Hm… sau nu inca!

Pentru toate acele zile nefarsite si intoarse pe dos putem gasi un happy end cu sprijinul semnelor date de cei dragi.

Dar sunt si momente cand oricat de multe semne am primi de la familie, prieteni, colegi, manichiuriste sau antrenori de fitness, avem nevoie si de un alt semn.

Momentele in care increderea intr-o relatie iti este pusa la incercare, ce fel de semn ar fi cel mai potrivit, dar mai ales din partea cui? Mama spune “e o incercare, dar in timp vei vedea daca a meritat sau nu increderea ta”, incurajarea barbateasca “frate, se poate si mai rau” ori discursul prietenei cele mai bune care are o atitudine pozitiva si suna precum un cantec spartan de lupta ?!!!!

Le auzi, le apreciezi, iubesti oamenii care ti le spun, dar parca mai lipseste ceva…. Sarea in bucate, scortisoara din vinul fiert, spuma de lapte din capuccino ori alunele consoarte berilor… Poate cate putin din fiecare. Dar totusi, lipseste semnul.

Cand relatiile interumane de orice tip sunt puse la incercare, personajele implicate dau rand pe rand semnale care sub o forma sau alta au menirea de a crea o senzatie de siguranta.

Desi cunosti omul de langa tine, desi ii transmiti destul de des prin cuvinte si gesturi cat de drag iti este, cat de important este locul lui in existenta ta, cat de importante sunt acuratetea si promptitudinea serviciilor sale samd. Acel om capata astfel incredere atat in relatia existenta, cat si in el insusi.

In momente de criza si incertitudine, cand nesiguranta se instaleaza extreme de comod pe canapeaua ta si pune stapanire pe telecomanda rational-emotionala, singurul lucru care ii poate arata usa este acel “semn”. Nu cantecele razboinice, nu cuvintele din batrani sau incurajarile barbatesti.

Semnul este o confirmare verbala sau nonverbala a importantei pozitiei tale in universul relational.

Confirmarea hollywoodiana vine oadata cu Oscarurile, “te iubesc” intareste ceea ce ar vrea sa spuna o verigheta de pe mana stanga, obtinerea unui nou mandat in fruntea unui consiliu de conducere reprezinta o confirmare si apreciere a faptelor tale, “good job!” ul rostit in gura mare la finalul unui proiect de amploare iti umple inima de exaltare desi stiai ca finalizarea a fost spectaculoasa. Cand pe lucrarea de control scrie “-10” si esti constient ca in catalog va fi doar “10” ti-ai fi dorit totusi ca si pe lucrare sa fi fost un “10 curat”, cand ai fost marcatorul celor mai multe puncte intr-un meci, lauda colegilor si a antrenorului, privirile felelor, toate  vin sa desavarseasca gustul victoriei.

Mereu emitem si avem nevoie de ele, de semne. Ne ridica in cele mai grele momente, iar lipsa lor poate prabusi un cer plin de stropi de ploaie pe umerii abia rasfatati de razele soarelui.