azi o domnisoara de profesie om de comunicare, se manifesta pe twitter: “un copil cu ADHD sever se agita in fata mea in metrou, iar tatal lui se uita la el senin…oh, yeah!”

sincer am ramas blocata cateva secunde. suntem atat de tampiti? atat de indiferenti? atat de egoisti si incapabili de a accepta alturi de noi oameni diferiti, oameni cu probleme pt care medicina si toate stiintele pamantului inca nu au gasit solutii?
…si mai apoi eroina mea afirma “sunt solutii pentru asta. una e sa mearga cu el la specialist si sa aiba mai multa grija de activitatile lui,” – pe bune? hai lasa-ma! atunci milioanele de parinti disperati din lumea asta sunt niste cretini ca ei nu au aflat inca solutiile stiute de ea.
si ma intreb, daca parintele nu are masina, ce ar trebui sa faca? sa ceara scuze milioanelor de bucuresteni pt ca trebuie sa foloseasca RATB-ul sa transporte copilul de la scoala poate la o sedinta de terapie? sau poate pur si simplu familia respectiva nu isi permite programe de terapie care nu sunt ieftine. sa ceara voie metrorex-ului sa intre cu copilu la metrou? sa faca o cerere la Oprescu si la Borbely sa vedem daca i se permite copilului sa respire acelasi aer cu noi?!
hai sa revenim! realitatea trista din pacate este ca din ce in ce mai multi oameni sufera de maladii care inca nu pot fi vindecate. in unele situatii norocoase, daca le putem numi astfel, boala poate fi usor controlata, asta daca ai suficient “noroc” dar mai ales bani.
in societatile civilizate, aceste cazuri sunt acceptate, iar oamenii trateaza cu intelegere aceste cazuri, oferind astfel sprijinul lor. nu se uita la acesti oameni cu probleme ca si cand ar fi handicapati, ci ii trateaza diferit si frumos, facand familia respectiva sa se integreze mai usor in societate, nu izgonindu-i, nu etichetandu-i si punandu-i la colt! nu dand noi din picioare ca avem in fata un copil BOLNAV si noi suntem atat de intepati, plini de noi, infatuati, importanti si isterici, incat sa intrebam: cum de isi permite sa existe langa noi”
hai sa nu fim prosti, nesimtiti si ignoranti! hai sa fim umani si sa nu mai fim atotstiutori!

nu doresc raul nimanui, insa mi-as dori ca pentru o zi, personajul enuntat mai sus sa fie parintele unui copil cu ADHD.
si da, tatal isi va privi mereu copilul senin, pt ca este copilul lui, sange din sangele lui si suflet din sufletul lui si mai mult ca sigur si-ar da ultimul strop de sange sa isi vada copilul la fel ca ceilalti si cred ca nu am vrea niciunul dintre noi sa fim in pielea unui parinte care se intreaba frustrat si indurerat: “dupa ce eu mor, cine va avea grija de copilul meu”