emoții, trăiri și povestiri

emoții, povești traite la maxim

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri

3 oameni: 2 in același birou (omulețul A și omulețul B), un al treilea într-un alt birou(omulețul C). Toți 3 comunică pe mess între ei. C trebuie să îl bată la cap pe A cu o problemă legată de site. A știe că C nu face tărăboi degeaba, dar nu are chef și timp pt asta acum. Ce face C?
Îl convinge pe B să ia parte la un plan diabolic. B este convins sa ia o coală de hârtie, să scrie un mesaj pe ea, apoi să mototolească hartia (rezultând un smotocel) și să lanseze smotocelul rezultat către biroul lui A. Zis și facut.
Planul este dus la îndeplinire cu succes(dovada mai jos). Toata lumea zâmbește și apreciază comunicarea din secolul XXI.
nice job !!!

beachparty_wm

emoții, trăiri și povestiri

Cum sunt eu expertă în gafe monumentale și complicat existența de una singură, iată că am fost la un pas să mai comit o boroboață. Am judecat și condamnat în lipsă. Am interpretat câteva informații scoase din context și am fost la un pas să torn o canistră de benzină peste un incendiu nebun. Norocul meu însa că Cineva de Sus a inventat și ziua de sâmbata și cafenelele. Uite așa am reușit să nu renunț absolut prostește la ceva care a devenit foarte important pt mine.
Ce am învățat de aici? Că trebuie sa continui în a spune ce gândesc, în a întreba de fiecare dată când ceva mă deranjează sau am vreo îndoială, dar mai ales să continui lupta cu impulsivitatea.

biscuit's soundtrack, emoții, trăiri și povestiri

Am fost aseară la Sala Palatului. Nu știam exact la ce anume să mă aștept. M-am revazut cu vechea mea prietena,  ne-am hlizit de cât ne-am mai îngrășat, de alte schimbări făcute in viețile noastre in ultima vreme, apoi ne-am așezat cuminți și curioase.

Imediat a început magia. Dani Klein absolut fantastică, într-o ținută simplă și de un mare bun gust. Fără fițe de divă sau macho mani au început o lecție de muzică. Instrumente reci, voci sensibile și inedite, un sound de milioane și o atmosfera de vis.  Dani Klein are un timbru special, dar felul în care cânta la cei 55 ani ai săi e absolut incredibil. Reușește să transmită publicului emoțiile și trăirile fiecărei piese, iar comunicarea cu întreaga trupă funcționează ceas. Nu am simțit ca suntem la un concert bine organizat stil Madonna, ci am simțit că suntem la o petrecere privată, sau la o lecție deschisă de muzică, unde performerii fac ce știu ei cel mai bine, dar nu conform unui program bine stabilit, ci fix cum au ei chef. Și-au făcut de cap, încântându-ne cu piesele lor cântate din suflet.

M-a ofticat puțin atitudinea publicului care cel  în prima parte a concertului nu a dat niciun fel de feedback, spectatorii stând bine merci proțăpiți în scaune, să nu cumva să se manifeste, ca e de rau. De ce naiba le e teama să se exteriorizeze la un asemenea eveniment? E un concert totuși, nu seara la operă !!!  Babetele Doamnele din spatele nostru au reușit să se ridice totuși spre finalul concertului și ele, dar nu înainte de a răguși bine de tot și nu pentru că ar fi cântat prea cu foc, ci pentru că erau ocupate să strige la cei din fața lor cum că ba să nu mai danseze, ba să nu mai țipe.

Împreună cu buna mea prietenă am dansat, am cântat, am aplaudat și chirăit, ne-am bucurat de fiecare moment oferit de o trupă de milioane.

Emoții am mai avut și la momentul în care Dani Klein a făcut introducerea unei piese prin care ea omagiaza artiștii țigani. Pentru o secunda am inghețat. Parcă așteptam sa explodeze o bombă. Dar huiduielile la care mă așteptam au fost înlocuite cu aplauze, un pic timide ce-i drept, dar extrem de bine venite în locul lui “huuuuu” .

A fost cu adevarat an evening of love, an evening of music to remember.

emoții, trăiri și povestiri, enervant, viața bate filmul

de fel omul nu se poate abţine să nu emită judecăţi. Fie că le exprima verbal sau nu, cu toţii le gândim cel puţin. Fie că facem un antrenament fictiv pentru a ne testa pe noi cum am reacţiona in diferite ipostaze, fie pt ca suntem noi înţelepţii pamântului, posesori ai unui proces decizional infailibil, până la urmă tot ii judecăm pe cei din jur. Cred însă ca o diferenţă apare în momentul în care ai curajul să îţi exprimi judecata, dar mai ales să îţi asumi cuvintele şi consecinţele. Argumenteză-ţi fiecare etapă a procesului decizional sau .. pur şi simplu emite o parere si continuă în nepăsare.
Ce mi se pare însă un obicei cel puţin prost este că în general, când emitem judecăţi, noi am ştiut şi am condamnat definitiv si irevocabil fără să fie exercitat dreptul la apărare. Si omitem să luăm în calcul si faptul că judecata noastră a pornit de la premise care concid sau nu cu realitatea, ori al căror context îl ştim mai mult sau mai puţin.
Şi condamnăm fără drept de apel pe oricine, pentru că noi ştim, Noi am judecat, am condamnat si iata ca şi punem în executare sentinţa. Lovim de trei ori, necruţători ţi infailibili. Dar ia să vededem cum ar fi dacă noi am comis o eroare in procesul decizional. Dacă am pornit de la premise greşite, scoase din context, conjuncturi pe care nu le-am cunoscut?
Ce faci când relizezi că logica ta a dat greş, iar tot ce ai reusit să faci a fost să condamni un nevinovat la executarea unei sentinţe nemeritate? Ce mai poti spune când ai reuşit doar să pui paie pe foc şi sa învarţi pumnale in suflete? Ce mai poţi spune unei mame care şi-a pierdut copilul, cand tu o acuzi că mentalul ei este vinovatul, fără să ai habar de starea ei medicală, fără sa poţi înţelege diagnosticul sau pericolul, pentru că nu ai competenţa necesară?! Ce îi poţi spune unui prieten care îţi intoarce spatele pentru că pur şi simplu nu mai are timp sau chef de prieteni, sau când sentimentele unuia din prieteni devin mai ample decat cele specificie simplei relaţii amicale. De ce îi reproşezi unui om pe care te-ai obişnuit să il vei ajutând, că o data nu mai face asta, că o dată alege să stea pe margine? Nu ar fi corect să îi permiţi un răgaz în care să se ajute pe el insuşi, pentru ca pe viitor sa redevină omul pe care tu mereu ai contat?
Ce faci când ai stat pe margine atâta vreme, iar acum din spectator ai devenit călău, când din prieten ai devenit cel care a ridicat primul piatra? Ce mai poţi face când îţi dai seama că în loc să fi fost un sprijin, tu ai dat bir cu fugiţii, ai judecat şi ai condamnat?
Eu voi încerca în primul rând să învăţ să îmi ţin gura, să nu mă mai grăbesc în a emite judecăţi care să îmi modifice ulterior comportamentul, pentru că dacă am greşit şi 10%, risc să amplific un rău deja prezent si chinuitor pentru ceilalţi şi pe lângă asta, e posibil sa nu îmi mai pot repara greşeala.
tu ce ai face?

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri

De ceva vreme sunt spectatorul unei povești tare, tare haioase. Doi buni prieteni, doi vechi prieteni, de curând încearcă să se prindă care mai e stilul de relație dintre ei. Se știu de câțiva ani, se plac cam de tot atâția, dar niciodată nimic. Liniște și pace, dar idei pofticioase cât cuprinde. A venit însă momentul în care s-au prins ei ca totuși ar vrea ceva, nimeni nu știe cum, nimeni nici măcar nu vrea să știe cum sau să definească acel ceva. Știu doar că se vor și atât. Fiecare în colțul lui, fiecare cu războaiele lui, dar din când în când întind o mână unul spre celălat. Îi simt că s-ar închide într-o încăpere, lăsând astfel întreaga lume departe de ei. Acum așteaptă momentul ideal. Dacă tot au așteptat un veac unul după celălat, ce mai contează înca puțin? Dacă până acum nu aveau curaj să viseze, acum o fac fără niciun fel de îngradire, dar e suficientă doar visarea?

revin cu episodul 2.

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, românești

dragilor,

Tara este iniţiatorul unui eveniment caritabil minunat, Urban Soup Night. Este un chef în aer liber, ce va avea loc sâmbătă, pe 5 septembrie, în Parcul Tineretului, intrarea Şincai – începand cu ora 19.00. Evenimentul are ca scop strângere de fonduri pentru susţinerea compartimentului de terapie intensiva nou-născuţi de la Spitalul “Grigore Alexandrescu”.
Ne aşteaptă 500 porţii de supă, street art, dans irlandez cu lecţii gratuite la faţa locului şi cea mai frumoasă seara de 5 Septembrie pe care ai avut-o pana acum.

Donează cât vrei tu în contul RO54RNCB0072049707680001 deschis la BCR pentru Fundaţia Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii “Grigore Alexandrescu” şi vino să te răsplătim pe deplin la Urban Soup Night. Dacă nu vrei / nu poţi să donezi înainte de eveniment, nu-i nimic – te aşteptăm pe 5 septembrie în parc, cu supa aburindă şi rezolvăm acolo !!!

L.E. este nevoie un voluntar si de suma de 300 ron: o persoana + masina care sa o ajute pe Tara sa transporte cateva butoiase de 5L cu apa. doritorii sunt rugati sa lase un mesaj pe blog si ii contactam noi.

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, românești

Mi-am luat vechii prieteni la studiat. De unde au plecat, unde au ajuns, cum şi-au modificat valorile, gusturile, concepţiile. Unii sunt total diferiţi de cum mă asteptam eu să ii văd, alţii au evoluat firesc. Ok, nu mai avem 15 ani, dar să fim atât de …. schimbaţi ??? Unde este limita dintre maturizare şi schimbare fundamentală, sau poate tocmai în asta constă maturizarea…. Sunt multe cazuri când oamenii se pierd pe drum, devin de nerecunoscut, iar când se opresc din vria cotidiană se întreabă ce-i cu ei.
Ok, vorbim despre evoluţie, despre adaptare la cerinţele de zi cu zi, dar cât de mult suntem dispuşi să ne schimbăm de dragul vremurilor, jobului sau mai ştiu eu cui, unde e limita? Unde începem să devenim o altă persoană? Care e punctul in care ne dezicem de vechii noi şi devenim noii noi, sau oare constientizăm această trecere?
Mă sperie şi în acelaşi timp mă întristează numarul oamenilor care spun : a trecut viaţa pe lângă mine. Cufundat în job, sau concentrat numai asupra unei laturi, omul a neglijat celălalte aspecte ale vieţii sale. Din păcate, oricât ne opunem, oricât de macho, zmei şi xena vrem să părem, la un moment dat revenim la valorile cu care am crescut, iar pentru unii această dezmeticire are loc prea târziu. De câte ori nu ne surprindem zâmbind când ne amintim de nu ştiu ce chestie pe care o facea mama, sau cât de frumoase erau vremurile vacanţelor petrecute la bunci, sau…. sau… Fugim cu mintea într-o lume pe care o consideram apusă, fără să ne dăm seama că noi am facut-o să apună şi tot noi o putem readuce în prim plan.
Nu dau note, nu pot spune eu ce este bine pentru fiecare dintre noi, dar hai să deschidem bine ochii când alegem in viaţă şi astfel să încercăm să evităm să ne pierdem pe noi inşine pe drum, să evităm să devenim ceva ce nu ne dorim si să nu ajungem să ne întrebăm “ce ar fi fost dacă”

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, românești

Da, am aterizat acasă după două saptămâni superbe. Nici nu ştiu de unde sa încep cu povestitul, am văzut atâtea locuri frumoase, am petrecut o mulţime de momente senzaţionale…
Prima destinaţie a fost Timişoara, un oraş care începe sa de lipească puţin cam tare de sufletul meu (da, Doru avea dreptate când mi-a spus că e pericol de amorezat cu urbea împricinată). Aici s-a dat adunarea: un bănăţean-oltean, un bănăţean-moldovean, o nemţoaică-cazacă si o bucureşteancă-ardeleancă.
Prima peripeţie a fost inghesuitul bagajelor a patru oameni pentru nu mai putin de doua saptamani de vacanţă. Ne-am pus mintea la contribuţie, am incercat câteva variante si pana la urmă a aparut si soluţia câştigătoare. Cu mic cu mare şi cu tot cu oaie (oaia alba-neagra) am pornit in vacanţă, având ca primă destinaţie Văliug – lângă Reşiţa. De la Timişoara pâna la Reşiţa a fos cât de cât ok drumul, dar de cum am ajuns in Reşiţa, suspensia bietului Golf 5 a fost pusă la grea încercare, la fel şi rinichii, ficaţii şi nervii noştri. Urcarea pâna la Văliug ne-a pus la încercare nervişorii, dar am fost recompensaţi pe măsura stocismului nostru: un hotel absolut minunat (Tirol), cu dotări super, cocoţat pe munte, pe marginea lacului. Munte, linişte, lac, ponton, caic, o camera de 4 stele şi seri petrecute în jacuzzi.

De la Văliug am pornit către Haţeg. Pe drum însă am facut o oprire în Caransebeş, la camera de gardă a spitalului din localitate. Am tras o spaimă cumplită atât eu cât şi dragii mei colegi de drum, pentru că toţi eram aproape convinşi ca voi fi operata de apendicită. Deja îmi aminteam lista anestezicelor la care sunt alergică, iar companionii mei se gândeau cum ar fi mai bine: să mă ducă la Timişoara sau la Bucureşti pentru a fi operată. Spre norocul meu şi liniştea lor s-a dovedit că ne făcusem griji degeaba, pt că nu a fost vorba de apendicită, ci de o întindere. Cu reţeta in braţe si un zâmbet mare cât o zi de post am părăsit spitalul şi ne-am continuat călătoria spre Haţeg.

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, românești

Când se aud replici de genul “ar trebui să fim recunoscători pentru…..” pe moacele românilor vezi zâmbete sarcastice şi o atitudine de “hai ma leşi?!, replici de film, empowering de 2 lei, etc”
Atitudinea asta o manifestăm în extreme de multe situaţii, pentru că trăim cu senzaţia ca noua ni se cuvine.
Nouă ni se cuvine un Retezat pe care o fundaţie din Canada l-a înscris ţn competiţia celor 7 noi minuni ale lumii. Dar când l-am vizitat ultima dată, sau când l-am recomandat ca destinaţie turistică?
Noua ni se cuvine un peisaj cum e cel de la Văliug – azi am postat 2 imagini din acest loc si pe facebook un drag prieten grec a dat un comentariu superb: “a small paradise”. Nu poţi spune că un cretan nu ştie cum e cu natura şi frumuseţile ei, dar uite, el îl aprciază mai mult decât o fac eu. Pun pariu ca nu’s mulţi nici cei care ştiu unde e localizat…..
Noua ni se cuvine ca iubita să ne înţeleagă, să nu întrebe, să ne iubească necondiţionat.
Ni se cuvine ca prietenul cel mai bun să ne fie mereu alături, la orice ora din zi şi din noapte, când şi cum vrem noi, dar mai ales să ne împărtăşească punctul de vedere.
Ni se cuvine un salariu mai bun, un job mai simpatic şi mai puţin stresant, un birou mai frumos, o maşina mai tare, o pereche de pantofi mai nu ştiu cum, un sef înţelegător, sau mai bine sa fim noi şefi fără şefi. Am auzit de atatea ori “cum să îmi facă / spună tocmai mie una ca asta”. Noua ni se cuvine ca toţi si toate să fie acolo unde vrem noi, când şi cum vrem noi.
Când am spus ultima dată mulţumesc şoferului de taxi sau chelneriţei sau vânzătoarei. Când am spus mamei ultima dată ca o iubesc? Cand am spus multumesc prietenei mele pt ca e lânga mine şi mă suportă cu toate nebuniile mele? Când am spus mulţumesc “mi alma” pt ce m-ai învăţat să simt. Când am spus ultima dată partenerului de viaţă mulţumesc pt că îmi faci viaţa mai frumoasă zi de zi? Când am spus ultima dată mulţumesc din suflet omului căruia eu îi spun “pastila mea de optimism” sau celui căruia îi spun tăticul meu numarul 2, lui Robert, lui Şmâţ, sau lui Tassadar sau Cozonacului sau lui Pisi?

… mulţumesc dragilor !!!

L.E. mulţumesc Măga & ! Mac