credința este o chestiune personală, intimă. ce pot să vă recomand însă, este să vă gândiți și să fiți recunoscători tuturor celor care v-au ajutat, care s-au sacrificat pentru binele vostru, iar față de cei care v-au rănit și v-au dezamăgit, încercați să găsiți în voi putere de a-i ierta.
în derivă
Suntem un popor complet lipsit de orice. Orice legat de ce înseamnă oameni, inițiative, interes și voință de a face ceva. O țara unde “lasă că face vecinul” este la ordinea zilei, înlocuind de fapt “hai să fac și eu ceva”.
Suntem o țară în care cu toții așteptăm să ni se dea, să ni se pună pe tavă, să avem, să ni se permită. O țară în care noua ni se cuvine tot, fără ca noi să facem nimic. O țară lipsită de orice fel de spirit: de echipă, de solidaritate, simț civic, mândrie, ambiție.
Ni se cuveneau ani la rândul strălucitoarele medalii olimpice la gimnastică, la 8+1, la judo, la scrimă, la orice! Dar ce am făcut tu sau eu să merităm să ne bucurăm de reușita “sportivilor noștri de aur”? Ni-l asumăm pe Brâncuși, căutam “origini românești” în orice poveste de success de peste hotare, dar ce ai făcut tu pentru Brâncuși? Ai donat măcar amărâții ăia de 2 euro? Sau “donăm” sună suficient de bine, pentru că donează vecinul, pentru că tu ai uitat, nu ai avut timp ori era ceva mai important de făcut decat asta.
Suntem o țară unde 45.000 de suporteri au tăcut ca în mormânt pe stadion, lăsând ca 40-50 de englezi să fie auziți cum cântă și strigă, unde 45.000 de oameni au știut numai să aplaude începând cu golul de 0-4 și eforturile disperate ale unui portar care nici nu știe să numere exact pâna la costul de tansfer în lei al adversarilor săi.
O țară unde dacă îndrăznești la un concert să dansezi, să cânți și să te bucuri de ce se întamplă pe o scena, ești calatogat ca nebun, isteric, etc., când de fapt artistul din fața ta are nevoie fix de reacția ta pentru a-și lăsa talentul liber, pentru că el până la urmă să îți ofere ție momentul pe care tu ți l-ai dorit și pentru care ai și plătit.
Un popor care nu iese la vot decât pentru sacoșă cu făina și ulei, pentru porci și găini. Plângem frustrați de nebuniile care acum se întâmpla în Primaria Capitalei, unde banul public al bucureșteanului este cheltuit iresponsabil de o primariță care a jignit și a rănit milioane de femeie. Ne frustrăm? Foarte bine, pentru că merităm! Pentru că tu și cu mine nu am fost să votăm! Să construim Catedrala Mântuirii Neamului nu din banii neamului, ci din banii Bucureștiului, să ne uităm la oameni care merg de-a bușilea în jurul bisericilor, pentru că bisericile ne educă, ne vindecă, ne dau de mâncare, generează investiții și putere economică, lupta cu infecțiile nozocomiale, cu analfabetizarea, cu grobianul care ne-a înghițit pe toți. Suntem poporul nimanui pentru că așa am decis noi, poporul care nu face niciodată nimic, doar stă și se văicărește, critică și are păreri….de pe margine.
Nu mai ai loc de analfabeți îmbuibați, cu cefe late și alaiuri de curve după ei, care le explică generațiilor viitoare că așa se face banul, nu prin muncă, care ne educă plozii ca e mai ok să nu te duci la școală, ci să faci niște combinații, că așa se face banu’, cea mai importantă valoare în viață, jeguri umane care îți învata fiica să devină o curvă, nu o studentă, pentru că e mai mișto sș ai silicoane la 17 ani, decât sa ai o bursă de studii afara. E mai mișto să te vinzi, decât să muncești și să îți câștigi proprii bani. Conform Ziarului Financiar, “Abandonul şcolar a ajuns la cote alarmante în România: Aproape 300.000 de tineri părăsesc şcoala înainte de vreme, iar 75.000 dintre aceştia nici nu vor să muncească” iar artiștii cei mai în vogă ne explică cum că “dacă dai din fund, ai tot”.
Am devenit poporul nonvalorilor, al grotescului, o țară a maneliștilor, a cefelor late și analfabete, o țară a celor care nu mai fac și nu mai așteaptă nimic.
Un popor care și-a trimis la lupta olimpică sportivii scoși de la naftalinș și surescitați, care au obținut niște rezultate absolut spectaculoase, dacă ne uităm cu atenție la vârsta lor, la facilitățile de pregătire, la ce le oferim noi lor. Când noi le oferim coji de pâine și ceapă, ei de ce să ne aducă acasă medalii? Când noi tăcem ca morții pe stadioane, echipele noastre de ce să joace? Când singura noastră preocupare este capra vecinului și cum sș băgăm noi bățul prin gard, să îi mai dăm și una la gioale bietului animal (asta față de ce au facut suporterii echipei rivale)
Biserica, maneliștii, curvele, ei sunt cei care ne vor aduce un impact bun în economie, baze solide pt educația generațiilor viitoare, realizări care să ne reașeze pe podiumurile oricăror laturi de activitate. Și când nu ne convine, să stăm ca muții, să nu facem nimic, și apoi să ne și văicărim nițel, că așa șade bine românului, sș aruncșm cu pietre în ei pentru că nenorociții naibi nu fac, nu’s buni și nu merită nimic.
Pai mă aia 45.000 veniți la meci, de ce dracu’ ați venit, de ce ați făcut sute de km cu mașina și v-ați luat liber de la muncă sa veniți la stadion, dacă ați venit să vă uitati și doar să aveți păreri? Asta puteați să o faceți și de acasă! Ați venit pentru că e “atmosfera mișto pe stadion”? Păi voi ce ați făcut pentru atmosfera aia? Ați cântat? Ați strigat? Ați aplaudat măcar?
Fix așa faceți și cu tot ceea ce se întamplă în țara asta: stați și vă uitați! Vreți bilete în primul rând și apoi stați și vă uitați! Să aplaude ăla din dreapta, să strige ăla din stânga, să se ridice restul, că voi nu.
Pai uite de asta noi nu… nimic! Toata viața noastră, tot ceea ce ne înconjoară a devenit un spectacol la care vă uitați. Pai mă ….. oameni, dacă stați și vă uitați, nu o să se întâmple nimic și totul se va prăbuși în această derivă complet necontrolată și o să vă treziți în curând că nici măcar la ce sa vă uitați nu veți mai avea.
# din taxi
“doamnă, când iau banii de la șefu’, prima dată mă plătesc pe mine”. o replica interesantă, venită când nici nu mi-aş fi imaginat, de la un om pur şi simplu, simplu.
ne zbatem prea mult să obţinem lucruri, să facem bani, să avem cu ce ne lăuda altora si să ne platim ratele şi facturile. dar pe lista plăților lunare, noi pe ce poziţie ne situăm pe listă? noi mai suntem o prioritate pentru noi? nevoile noastre pe ce loc au ajuns?
prostia și mizeria umană
sunt enorm de multe citate legate de proşti şi prostie, pe care nu le-aş putea contrazice. ce îmi este dificil mie, este cum stabilesc dacă un om este prost, sau cum determin proporţia sa de prostie, ori dacă prostia este remediabilă, în cazul în care este denumită astfel de fapt lipsa de cunoaştere sau experienţă într-o rutină anume.
de curând, cineva mi-a spus cu mult aplomb ca niciodată nu ar putea lucra cu un prost, însă nu are nici o problemă în a lucra cu oameni lipsiţi de caracter.
aşa că mi-am ridicat şi eu întrebarea: ce aleg dintre un om considerat prost sau unul fără caracter.
după cum scriam mai sus, eu nu ştiu cum poţi delimita clar treaba cu prostia, însă mult mai simplu este să observ caracterul unor oameni. Din punctul meu de vedere, cu răbdare şi timp, prostia în unele cazuri poate fi “vindecată”, însă mizeria umană nu se spală cu detergent, apă de ploaie sau zăpadă.
un om considerat prost este previzibil şi depinde de tine dacă alegi să investeşi în el. de asemenea, modul în care îţi setezi aşteptările de la acea persoană este tot treaba ta.
caracterele mizerabile însă sunt şi imprevizibile, iar efectele produse de aceşti oameni sunt de cele mai multe ori mult prea costisitoare, faţă de cele produse de cei etichetaţi ca fiind proşti.
în afara cazurilor identificate medical, unde creierul uman nu funcţionează firesc, cred că nu există oameni proşti. consider că există oameni lipsiţi de informaţie si exerciţiu, oameni lipsiţi de experienţă, nerutinaţi în anumite sisteme, sau nepuşi în locul potrivit. aceşti oameni însă pot performa şi nu îi poţi suspecta atunci cand greşesc că au facut-o cu intenţie, ci pur şi simplu din nepricepere. caracterele urâte însă, de cele mai multe ori greşesc voit, au scopuri ascunse şi bine trasate, pe care nu le poti dejuca mereu. iar asta nu se mai vindecă…
cafeaua, țigara și taxi-ul
se întâmplă uneori să pleci spre o întâlnire care nu este azi, acum, ci mâine. în drum spre întâlnire, în taxi, îţi doreşti să fumezi o ţigară (pentru că încă este permis), aşa că întrebi politicos şoferul dacă se poate fuma. după acordul prealabil, cauţi într-o poşetă plină acel pachet de ţigari întreg pe care sigur l-ai pus în geantă pentru noua zi. după câteva secunde de scotoceală şi ravăsit poşeta, şoferul te întreabă dacă nu ai vrea sa iei o ţigară de la el, decât sa mai chinui poşeta. după ce accepţi, vine şi o întrebare absolut suprinzătoare: “nu doriţi şi o cafea cu lapte? am cumpărat două de la magazin, iar eu o prefer pe cea fără lapte, aşa că daca vă face plăcere, v-o ofer cu drag.”
s-a întâmplat în această dimineaţă, în oraşul în care taximetriştii sunt printe cei mai detestaţi si înjuraţi conducători auto.
salonul cu magnolii
de mai bine de 10 ani nu mi-am schimbat coafeza. rând pe rând, toate prietenele mele i-au călcat pragul şi s-au bucurat de măiestria mâinilor ei. de 10 ani, salonul cu magnolii este oaza mea de linişte.
e locul unde cu toatele ne ducem urâte si plecăm senzaţionale. unde ducem cu noi stresul şi amăraciunea şi plecăm încărcate de voie bună. unde lacrimile pot fi lăsate să curgă în timp ce părul îţi este aranjat, pt ca apoi hohote de râs să facă să răsune micuţul loc.
de ce iubesc eu locul acesta asa de mult? pt ca ea, zâna cu mănile vrăjite, a ştiut mereu de ce avem nevoie. mereu ne-ai aşteptat zâmbind, redându-ne încrederea şi bună dispoziţia prin vobe simple şi spuse cu drag, făcându-ne să arătam aşa cum avea sufletul nostru nevoie.
ne-a înţeles şi ne-a iubit pe toate asa cum am fost, tunând şi fulgerând, agitate, posace şi acre, îndrăgostite şi răvăşite, chit ca a fost şi 6.30 dimineaţa sau 10 seara.
tu esti săculeţul meu secret cu zâmbete şi energie. tu m-ai lasat să plâng, să fumez, mi-ai suportat toate nazurile, alintându-mă şi făcându-mă mereu frumoasă. ai îndreptat părul şi ai alinat răni, ai colorat şuviţe şi ai desenat zâmbete nu doar pe chipurile noastre Lili, le-ai desenat în inimile noastre. ne-ai fost prietenă, mama, coafeză, soră, model. ai tăiat vârfuri şi suferinţe, ne-ai vazut în fel şi chip, mai bine de 10 ani. ne-ai cucerit cu simplitatea şi cu harul tău şi ne-ai dăruit cea mai frumoasă oază. tu ne-ai arătat că frumuseţea venită din suflet desăvârşeşte cea mai iscusită zi de înfrumuseţare.
să îţi fie bine, fată frumoasă!
cel mai frumos apus din Lefkada
nu sunt un turist obisnuit. sunt un turist ciufut, cusurgiu si dificil pt multi. ce am descoperit insa pe parcursul anilor a fost placerea de a cunoste cu adevarat oameni si povesti, nu doar cladiri, ape, bolovani si strazi. imi place luxul, ca oricarui muritor de rand, insa ceea ce am invatat in ultimii ani m-a facut mai bogata.
anul acesta am avut bucuria sa cunosc niste greci. da da, grecii aia simplii si in mijlocul crizei, vecinii nostri de peste bulgari. doamne si ce greci! am fost oaspetii lor in Agios Nikitas – Lefkada. o vila absolut superba, csi nou nouta, onstruita pe un deal, de unde poti privi cele mai frumoase apusuri. viluta este splendida, scladate de soare, incojurata de vegetatie, o adevarat oaza de liniste in care nu esti tocmai singur. Korina si sotul ei Giannis sunt niste gazde de nota 10!
vorbitori de engleza, deschisi si calzi, educati si modesti, sunt un cuplu perfect si frumos, doi oameni care te bucura doar cand ii privesti. am fost oaspetii lor pret de numai o saptamana, timp in care ne-am simtit ca acasa. mereu langa noi si grijulii, insa extrem de discreti pt ca noi sa ne bucuram de intimitatea noastra atat cat am avut nevoie.
cafeaua rece a Korinei si o palavrageala linistita de cateva minute a fost cel mai frumos si linistit mod de a-mi incepe zilele calde de vacanta.
din tainele înțelepciunii de birou. episodul 2
pentru clanţa ta, este nevoie de un ciocan mai mare.
România are dramele ei și are nevoie de eroii ei
am văzut Asia şi am văzut cu ochii mei ce înseamnă sărăcia şi viaţa grea de acolo. ştiu că în Cambodgia o casă are 3 pereţi, ştiu cât se chinui şi azi Thailanda să îşi revină dupa un tsunami care a şters fără milă tot ce a găsit în cale. zile întregi, imaginile din Nepal cu dezastrul produs acolo mi-au amintit încă o dată cât de mici şi neputincioşi suntem în faţa supremei forţe, natura.
am urmărit cum întreaga omenire a făcut un efort admirabil să vină în ajutorul unor oameni cu care destinul nu a fost prea darnic.
ce mă doare însă este că o clasică strategie de PR, denumita şi Surf on the Wave, a fost utilizată de mulţi oameni, inclusiv de-ai noştri, pt a-şi crea o cotă de imagine (şi mai bună), poziţionându-se în salvatorii omenirii.
nu doresc să las de inţeles că sunt indiferentă la dezastrul întâmplat, nu doresc să credă cineva că nu consider nobilă dorinţa de a ajuta şi de a utiliza notorietatea şi puterea fiecăruia pt a atinge un scop nobil. oamenii aceia au nevoie de ultimul dolar pe care îl putem oferi, de restul pe care nu îl luăm de la magazin, doar pt că nu vrem sa avem zdrăganele în buzunar.
mă doare însă ca dintr-o situaţie de acest fel, unii români au vrut să profite. au vrut să îşi clădească imaginea păşind pe suferinţa altora.
mai mult decît atât, mi-aş dori ca aceşti mari salvatori să revină în propria lor ţară, să viziteze sate întregi rupte de lume, unde medicamentele sunt duse cu elicoptere SMURD, cu maşini 4×4 ale participanţilor la compeţiile off-road, sau cu alte automobile speciale. mi-aş dori ca aceşti salvatori să fie la fel de guralivi când în propria lor ţară este nevoie de o mobilizare pt o deszăpezire când zeci de maşini sunt îngropate în troiene, când oamenii nu pot ieşi din case pt că zăpada le “încuie” uşile. cand inundaţiile şi furia naturii, aici, în România, distrug vieţile, visurile şi munca de o viaţă a zeci şi sute de oameni, când nu avem şcoli şi spitale, când avem încă zeci de sate fără condiţii umane gen canalizare.
pentru aceşti oameni, pentru aceste situaţii de ce nu vrem sa fim eroi? de ce pentru ţara noastră, pentru neamul nostru, refuzăm să facem PR?
pt că România este prea banală în comparaţie cu Nepal-ul? pt că mizeria şi căzăturile locale nu par îndeajuns de exotice?
România are dramele ei şi are nevoie de eroii şi voluntarii ei.