îl privesc. e mai spectaculos decât însuși tabloul suprem al naturii în zilele de toamnă, când își etalează cele mai surprinzătoare culori în lumina blandă a razelor de soare.
se aseamană mai mult cu un vitraliu, parțial terminat. artistul său însă nu sunt eu, ci viața mea.
fiecare ați luat din el, uneori mai puțin, alteori mai mult, mai blând sau mai brutal. ați pus în loc fiecare ce ați avut voi de dat: frumusețe, lacrimi, bucurie, urâțenie sau durere, fiecare pictându-și bucata lui din mine.
fiecare om la momentul la care este privit, nu este nimic altceva decât suma experiențelor sale de viață. un suflet din care v-ați servit oricând va arăta întocmai cum l-ați lăsat voi, cu lucrurile și culorile pe care voi le-ați pus în locul bucăților de suflet pe care le-ați luat sau, este pur și simplu gol.
alteori ați stat cu chirie. ați ales un loc așa cum voi vi l-ați dorit, iar când ați plecat, ați lăsat în urma voastră din nou ce ați dorit și ați avut voi de oferit. la fel veți și regăsi totul, întocmai cum l-ați redecorat.
alții ați ales să rămâneți pe termen lung și vă mulțumesc, pentru că zi de zi aduceți lumină, culoare, emoție și viață în mine. zugrăviți la rândul vostru spațiile voastre, transformând fiecare bucățică în ceva unic, nealmeu și mai mult al vostru.
mai sunt și vitraliile mele pe care încerc să le pictez cum știu eu mai bine. nu sunt însă un artist, ci doar un om care cu stângăcie și nu îndeajuns de multă cunoaștere învață zi de zi de la viață, de la voi.
orice bucată de sticlă însă nu își va arăta frumusețea decât în lumina soarelui meu negru, cu umeri înstelați.
dacă astăzi însă priviți în sufletul meu și nu vă place ceea ce vedeți, vă rog doar să va amintiți câteva lucruri mărunte…
uneori îmi e greu sa fac curat. alteori nu mai vreau.