d'ale biscuitelui, oameni și locuri, viața bate filmul

salonul cu magnolii

llili a meade mai bine de 10 ani nu mi-am schimbat coafeza. rând pe rând, toate prietenele mele i-au călcat pragul şi s-au bucurat de măiestria mâinilor ei. de 10 ani, salonul cu magnolii este oaza mea de linişte.
e locul unde cu toatele ne ducem urâte si plecăm senzaţionale. unde ducem cu noi stresul şi amăraciunea şi plecăm încărcate de voie bună. unde lacrimile pot fi lăsate să curgă în timp ce părul îţi este aranjat, pt ca apoi hohote de râs să facă să răsune micuţul loc.
de ce iubesc eu locul acesta asa de mult? pt ca ea, zâna cu mănile vrăjite, a ştiut mereu de ce avem nevoie. mereu ne-ai aşteptat zâmbind, redându-ne încrederea şi bună dispoziţia prin vobe simple şi spuse cu drag, făcându-ne să arătam aşa cum avea sufletul nostru nevoie.
ne-a înţeles şi ne-a iubit pe toate asa cum am fost, tunând şi fulgerând, agitate, posace şi acre, îndrăgostite şi răvăşite, chit ca a fost şi 6.30 dimineaţa sau 10 seara.
tu esti săculeţul meu secret cu zâmbete şi energie. tu m-ai lasat să plâng, să fumez, mi-ai suportat toate nazurile, alintându-mă şi făcându-mă mereu frumoasă. ai îndreptat părul şi ai alinat răni, ai colorat şuviţe şi ai desenat zâmbete nu doar pe chipurile noastre Lili, le-ai desenat în inimile noastre. ne-ai fost prietenă, mama, coafeză, soră, model. ai tăiat vârfuri şi suferinţe, ne-ai vazut în fel şi chip, mai bine de 10 ani. ne-ai cucerit cu simplitatea şi cu harul tău şi ne-ai dăruit cea mai frumoasă oază. tu ne-ai arătat că frumuseţea venită din suflet desăvârşeşte cea mai iscusită zi de înfrumuseţare.

să îţi fie bine, fată frumoasă!

cu devu', emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, viața bate filmul

my Thai

în toamnă am hotărât să încercăm o vacanță exotică, într-un colț de lume îndepartat. evident, să reușim să vedem cât mai multe, să cheltuim cât mai puțin și să ne simțim cât mai bine. pt toate astea au urmat luni de research, de citit ghiduri turistice, site-uri întregi cu și despre turism în thailanda, mailuri, voturi, păreri comune sau diferite. totul s-a terminat cu bine, rezervările au fost făcute, unele și achitate. cu câteva zile înainte de marea noastră aventură, pe fluxurile de știri a aparut o veste nu tocmai ok: în Bangkok s-au accentuat manifestațiile de stradă. deja începusem să ne facem griji. peste încă 2 zile, Guvernul din Bangkok a decretat stare de urgență. deja nu mai este de joaca. ne-am sfătuit, ne-am gândit și cu inima în dinți am hotărât să merg mai departe. în cel mai rău caz, daca se înrăutațește situația, vom renunța la ultimele zile programate în Bangkok pt a ramane în Koh Samui.

emoții mai ceva ca un copil mic. mi-am pregătit bagajul cu mare atenție, după o sumedenie de liste, listuțe, răzgândiri, împachetări de proba, despachetări și reîmpachetări. am triat și sortat, am aranjat, am optimizat.

cu mic cu mare, cu bagaje mici, mari, multe, grele și îndesate, ne-am întalnit cu toții la aeroport. primul zbor: Bucuresti – Viena.
eram destul de stresat pentru că pe langa toate veștile din Bangkok, în țara erau furtuni de zăpada, viscol, -10grade și cod roșu de ninsori. nu știam dacă vom putea decola, îmi era teamă de cum va avea să  decurgă zborul.
iată cum în dimineața zilei de 18 ianuarie, în jurul orei 5, în terminalul nou de pe Otopeni s-au auzit 8 voci “go thailand!!!”.

am ajuns la Viena unde am așteptat cuminți ca un Boeing 777 să ne primească și să ne poarte în alt capăt de lume. a fost pt prima dată când am zburat cu o aeronavă atât de mare. serviciile operatorului de zbor au fost ireproșabile pe parcursul celor 10 ore echipajul încercând să ne facă să ne simțim cât mai bine. per total a fost un zbor liniștit, cu excepția a două ore, una petrecută deasupra României și cea de-a doua între Jaypur si Dheli, când până și purcelul cel mare s-a cutremurat.

am aterizat în Bangkok la ora locală 15.30 (10.30 ora României). am petrecut câteva ore în aeroport, iar la 21.25 am aterizat în sfârșit în Phuket, după un zbor cu Bangkok Airlines.
ziua însă nu se terminase. după încă o oră de călătorit cu mașina am ajuns în sfârșit la prima destinație: khao lak. preț de câteva minute ne-am rătăcit cu tot cu șoferul băștinaș care nu reușea să localizeze exact hotelul: Yama Resort.
a urmat o cina târzie și primul nostru contact cu adevarata mâncare thailandeză, home made 🙂

prima zi de vacanță în Thailanda am petrecut-o într-un mod mai chill, pt că toți eram dezorientați din cauza schimbării de fus orar / clima etc. am facut cunoștință cu micuțul sat, cu plaja, am înălțat primul nostru lampion și am luat primele lecții de negociere cu localnicii.

ziua următoare a început aventura pt cei 8 curioși. Oil, ghidul nostru ne-a oferit un prim contact cu Thailand. a fost o zi pe care în mare parte am petrecut-o pe apă. când am vazut cum arată un longtail boat, eram cu toții sceptici. înainte să punem piciorul în barcă ne gândeam cât de bine știm să înotăm, ce obiecte trebuiesc protejate în cazul în care ne răsturnăm etc.
Ko Panyi ThailandaOil și “căpitanul” cred că se amuzau teribil, însă au avut răbdare cu noi să ne acomodăm cu noua lume.
pădurea de mangrove, plimbarea cu caiacul pe sub stânci (da da, pe sub stânci), insula lui James Bond au fost principalele atracții ale zilei, dar și satul plutitor Ko Panyie care număra nu mai mult de 200 de familii musulmane, o școală și un teren de fotbal pe apă, cu o poveste uimitoare.DSC_2745
pe mine însă nu m-a impresionat vestita insulă James Bond. prea puțin spectaculoasă pentru cât de lăudatată este și extrem extrem de aglomerată, iar singura zonă cu o oarecare deschidere este împânzită de buticurile musulmanilor care vor să îți vândă orice și cu care dacă negociezi, poți cumpăra un produs la 30% din prețul ofertat inițial.

 

 

 

ziua ce a urmat a fost cea pe care am încheiat-o spunându-mi pur și simplu că “azi nu am trăit degeaba”. am fost norocoși să avem un superghid care să ne ofere o zi absolut speciala.
am început cu o vizită la freshmarket, pt ca apoi să ajungem în jungla, unde am început plimbarea cu caiacele. un râu cristalin cu o apă perfect limpede, o sălbaticie calmă și simplă, dar uimitoare, un varan ici colo, un peștisor în apă. nu îți puteai dori nimic mai mult decât o priveliște de vis, o vreme bună și tu să te lași dus pe cursul apei.

după masa de prânz am plecat în rezervație pt plimbarea cu elefanții. deși nu a fost prima dată când am dat cu nasul de aceste vietăți, a fost prima dată când am fost atât de apropiați.
elefant thailanda
majoritatea s-au bucurat maxim de off-road-ul ce a urmat, cu noi călare pe câte un elefant. deși toată lumea avea un rânjet maxim la finalul trip-ului, pt că toți s-au simțit stăpânii acestui uriaș pt o oră, eu m-am întristat. mi se pare groaznic să chinui aceste animale superbe pt a face pe plac turișitilor cu ifose de europeni educați, care își imaginează că sunt stăpânii universului, oamenilor care din grandomanie își doresc să ajunga tot mai sus și mai ales să se laude cu asta. thailandezii îmbracă destul de frumos situația, susținând că elefanții sunt vânați de braconieri și în acest fel, aduși în aceste ferme de distracție pt atotputernici, sunt protejați și îngrijiți. din păcate știu și cum sunt “dresati” sa fie atat de calmi și ascultatori și dacă aveti un strop de umanitate în voi, vă rog să nu mergeți cu elefantul la plimbare niciodată când vi se va ivi ocazia. hrăniți-l, jucați-vă cu el, admirați-l, donați, de ce nu, o sumă de bani unui adapost de animale, dar nu îi exploatați!, sunte excepționali, nu merită un asemenea tratament. sunt măreți, sunt nobili și blânzi, sunt animale cu adevarat sociabile pentru care contactul fizic, gesturile de tandrețe sunt o nevoie și o plăcere reală.
elefant khao sok
am plecat de la ferma de elefanți cu un amalgam de sentimente, bucurie și tristețe deopotrivă.
în drum spre hotel, majoritatea au adormit în bus. însă unul din băieți, mai iscoditor de fel, a început să îl întrebe pe Tond, ghidul nostru, câte ceva despre ce a însemnat tsunami-ul cu adevărat pentru ei.
Tond a avut rețineri clare în a intra în această discuție, dar înțelegând că nu întrebam doar să ne aflăm în treabă, ci pt că vrem sa înțelegem câtuși de puțin impactul naturii asupra lor, a început ușor ușor să își dezvăluie povestea.
cu mulți ani în urmă, un călugar i-a spus ca va veni o clipă în viață când va pierde tot, i-a mai spus un număr: 431 și că trecerea în lumea de apoi îl va găsi lânga un copac. Continue Reading

biscuitisme, oameni și locuri, viața bate filmul

acum niste ani, lucram la Sunshine Media. de la Connect Promotion, o fata incerca sa deschida o colaborare cu noi. am indragit atat de mult fiinta aceasta inimoasa, incat in cateva zile a devenit colega noastra.
avea un par superb, ochii mari si plini de viata care oglindeau o inima mare de tot si o simplitate nativa de invidiat.
Mulinita (luminita mihaila) era spiridusul nostru. Luminita noastra insa, in noaptea de sambata s-a stins. a pierdut batalia cu o boala care a macinat-o in toti anii astia. o boala pe care a infruntat-o cu zambetul pe buze, fara sa isi planga de mila, fara sa arate suferinta care a macinat-o atata vreme.
la cateva luni dupa ce am plecat din Sunshine, Luminita a inceput batalia vietii ei,
batalie care i-a scurtat parul, ba uneori i l-a incretit. batalie care a slabit-o, care a facut-o si mai mica.

Muli, sa iti fie bine acolo, over the rainbow (si sa o canti asa cum o cantam toti in ziua in care rasuna firma).
Sa iti gasesti linistea femeie minunata!

emoții, trăiri și povestiri, enervant, viața bate filmul

Asa imi vine cateodata sa ma duc si sa nu ma mai intorc….
Nu de putine ori in viata rezolvam chestiile cu maturitate, insa uneori parca prea toate se pun impotriva noastra. Si astea sunt momentele cand efectiv iti vine sa pleci si sa nu ma mai intorci. Si nu pentru ca te-ai teme sa dai piept cu relitatea, ci pt ca sunt cazuri cand esti totalmente neputincios.
Si atunci iti vine sa mori. Nu cred ca e un sentiment mai neplacut decat cel pe care il ai cand iti doresti din tot sufletul sa faci ceva, esti dispus sa dai oricat, insa nu este suficient. Cand esti la mana sortii e de 2 bani juma feelingul.

Suntem oameni, suntem supusi greselilor si din pacate nici nu suntem supermani, zane bune si vrajitoare calare pe vaj-hatz, sa miscam din nas si sa facem lucrurile sa se intample. Uneori reusim sa facem mici miracole, insa de cele mai multe ori suntem dureros de limitati.

oameni și locuri, viața bate filmul

musarrat misbah
Este femeia care a pus bazele Depilex Smileagain Foundation în 2003. Ce este Depilex? Un lanț de saloane de înfrumusețare. Ok, veți spune nimic interesant până aici.
Ceea ce face aparte Depilex este personalul: în general personalul este format în mare parte de femei care au cazut victime ale înfioratoarelor atacuri cu acid, kerosen sau ulei încins. Se știe că aceste metode sunt practicate în zona musulmana și hindusă ca un fel de pedepsire sau răzbunare asupra femeilor. Aceste acte crunte au la bază motive greu de înțeles pt occident, cum ar fi refuzul une unei femei exprimat în legatură cu ieșirea alături de un pretendent, chiar daca nici familia fetei nu permite, gelozia, suspiciunea de infidelitate, obsesia, sau căutarea unui motiv pt a genera separația soților, pt ca soțul să se poată recăsători ulterior. Femeile sunt mutilate fără suflet, de cele mai multe ori ajungând în depresii ireversibile. Practic sunt niște ființe distruse.
În această lume greu de înțeles pt noi o femeie a avut curajul sa lupte pt cauza ascestor ființe nenorocite pe viață: Mussarat Misbah a decis să le ofere în primul rând un loc de muncă, iar din banii câștigați astfel, femeile își pot plăti operațiile reparatorii, terapia, dar mai ales lupta pt reintegrarea în societate. Continue Reading

oameni și locuri, românești, viața bate filmul

dragii mei, acum câțiva ani am încercat să ajutăm un tânăr în lupta cu leucemia. astăzi Adam este ok, își trăiește viața la maxim, ca orice tânăr de vârsta lui. Povestea lui nu știu dacă ar fi avut acest final fericit dacă Adam ar fi fost tratat în România și nu la clinica de la Debrecen. Din păcate în Romania eu am pierdut pe cineva foarte drag, tot în urma aceste maladii cumplite.
Tocmai pt că știu că la noi încă nu se poate, dar la alții se poate, vă rog să nu rămâneți indiferenți și să îl ajutați și voi pe Daniel Raduță.
Daniel a fost diagnosticat cu leucemie acută limfoblastică, un fel de cancer al sângelui. Până acum a raspuns foarte bine la tratament, dar mai deprate este nevoie de un transplant un transplant de celule stem hematopoietice, intervenție care nu se poate face la noi în țară si este si destul de costisitoare (120.000-150.000 euro). Conform datelor de pe siteul dedicat lui Daniel, până acum s-au adunat cam 32.000 euro. Dragilor, orice bănuț contează, credeți-mă că in aceste situații și 1 ron este mai mutl decât important și binevenit.
Tocmai pt că știu ce înseamnă solidaritatea, sau lupta cu această cumplită boala fac apel la voi și vă rog să donați o sumă oricât de mică.
Mulțumesc.
Daniel, keep the faith !!!!!!

dovada indicatiei de transplant

oameni și locuri, românești, viața bate filmul

mociornita

Este nepoata cunoscutului industriaș din perioada interbelică Dumitru Mocioniță. Tatăl ei, Ion Mociorniță a fost deținut politic, timp în care toată averea familiei a fost confiscată, iar Marie Rose împreună cu mama ei au fost nevoite să trăiască în podul unei case de pe lângă parcul Cișmigiu și nu în casa familiei sale de pe strada Paris. Tatăl ei a fost eliberat după 7 ani de detenție, în 1954. Și-a găsit soția într-o sarăcie lucie.S-au apucat sa-si ia viata de la capat. În perioada cat tatăl lui Marie Rose a fost închis, mama ei a fost nevoită să divorțeze, pt a putea lucra, fiind artist plastic. Legat de momentul revenirii tatălui sau din închisoare, Marie Rose declara într-un interviu: “Mama îmi povestește că atunci când s-au desparțit ea era foarte cochetă, elegantă și frumoasă, iar tata era un băiat „glamorous”, cele mai frumoase mașini, o echipă de fotbal… A revenit din închisoare într-o dimineata, la ora patru, fara sa-si anunte întoarcerea. A sunat la usa casei: era ras în cap, foarte slab, numai piele si oase, galben pentru ca facuse de doua ori hepatita, cu urme ale bătăilor pe tot corpul. Când i-a deschis, mama era într-o camașă veche de noapte, zdrențe toată, pe care o salvase la momentul mutarii fortate. S-au uitat unul la altul si nu se recunosteau: „Tu esti, Ionel?”, „Tu esti, Rosetta?” Mi se pare foarte romantica povestea. Au reînceput viata, împreuna cu bunicul meu din partea mamei – Octavian Furlugeanu – care la randul lui fusese închis.” Continue Reading

oameni și locuri, românești, viața bate filmul, winter tales

Luni, 21 decembrie, sala Dalles – Expoziție Caritabilă Arta vine din suflet pentru a ridica alte suflete.
2 copii talentați care provin din familii modeste din mediul rural, expun peste 60 de lucrări, iar cu banii obtinuți din vânzarea tablourilor expuse își doresc sa vină în sprijinul altor copilași taltentați ca și ei, care provin din familii extrem de sărace, dar și să își poată procura și alte materiale. Sunt copilași care învață la G. Enescu sau la Lipatti, care studiază pe instrumente împrumutate, dar care obțin tone de premii an de an. nu au insa propriile lor viori, piane, sau materiale pt pictura. Unii muncesc ca personal pt menaj dupa orele de curs pt că pe lângă banuții necesari pt școală, trebuie sa cumpere și medicamente pt părinți, alții trăiesc sub cerul liber sau în adăposturi improvizate.
Aceasta e o parte din mesajul unei vechi și dragi prietene cu care am facut o treabă minunată, pe vremea cand încă lucra la Crucea Rosie. Vă invit și pe voi să participați și să dați o mâna de ajutor. Am înțeles că prețul lucrărilor expuse începe de la suma de 10 ron.
Da, știu, e an de criza, suntem toți extrem de ocupați, dar cred că 30 minute nu sunt o avere, iar 10-20 ron să fim serioși … o cafea în centru.
Ne vedem luni la Dalles 🙂

emoții, trăiri și povestiri, enervant, viața bate filmul

de fel omul nu se poate abţine să nu emită judecăţi. Fie că le exprima verbal sau nu, cu toţii le gândim cel puţin. Fie că facem un antrenament fictiv pentru a ne testa pe noi cum am reacţiona in diferite ipostaze, fie pt ca suntem noi înţelepţii pamântului, posesori ai unui proces decizional infailibil, până la urmă tot ii judecăm pe cei din jur. Cred însă ca o diferenţă apare în momentul în care ai curajul să îţi exprimi judecata, dar mai ales să îţi asumi cuvintele şi consecinţele. Argumenteză-ţi fiecare etapă a procesului decizional sau .. pur şi simplu emite o parere si continuă în nepăsare.
Ce mi se pare însă un obicei cel puţin prost este că în general, când emitem judecăţi, noi am ştiut şi am condamnat definitiv si irevocabil fără să fie exercitat dreptul la apărare. Si omitem să luăm în calcul si faptul că judecata noastră a pornit de la premise care concid sau nu cu realitatea, ori al căror context îl ştim mai mult sau mai puţin.
Şi condamnăm fără drept de apel pe oricine, pentru că noi ştim, Noi am judecat, am condamnat si iata ca şi punem în executare sentinţa. Lovim de trei ori, necruţători ţi infailibili. Dar ia să vededem cum ar fi dacă noi am comis o eroare in procesul decizional. Dacă am pornit de la premise greşite, scoase din context, conjuncturi pe care nu le-am cunoscut?
Ce faci când relizezi că logica ta a dat greş, iar tot ce ai reusit să faci a fost să condamni un nevinovat la executarea unei sentinţe nemeritate? Ce mai poti spune când ai reuşit doar să pui paie pe foc şi sa învarţi pumnale in suflete? Ce mai poţi spune unei mame care şi-a pierdut copilul, cand tu o acuzi că mentalul ei este vinovatul, fără să ai habar de starea ei medicală, fără sa poţi înţelege diagnosticul sau pericolul, pentru că nu ai competenţa necesară?! Ce îi poţi spune unui prieten care îţi intoarce spatele pentru că pur şi simplu nu mai are timp sau chef de prieteni, sau când sentimentele unuia din prieteni devin mai ample decat cele specificie simplei relaţii amicale. De ce îi reproşezi unui om pe care te-ai obişnuit să il vei ajutând, că o data nu mai face asta, că o dată alege să stea pe margine? Nu ar fi corect să îi permiţi un răgaz în care să se ajute pe el insuşi, pentru ca pe viitor sa redevină omul pe care tu mereu ai contat?
Ce faci când ai stat pe margine atâta vreme, iar acum din spectator ai devenit călău, când din prieten ai devenit cel care a ridicat primul piatra? Ce mai poţi face când îţi dai seama că în loc să fi fost un sprijin, tu ai dat bir cu fugiţii, ai judecat şi ai condamnat?
Eu voi încerca în primul rând să învăţ să îmi ţin gura, să nu mă mai grăbesc în a emite judecăţi care să îmi modifice ulterior comportamentul, pentru că dacă am greşit şi 10%, risc să amplific un rău deja prezent si chinuitor pentru ceilalţi şi pe lângă asta, e posibil sa nu îmi mai pot repara greşeala.
tu ce ai face?