multi il considera un zeu, altii l-au supranumit the new romantic, altii il adora, milioane e de oameni i-au cumparat albumele.
l-am ascultat astazi la Sala Palatului, l-am asteptat cu emotia unui copil care merge in prima zi de scoala dupa vacanta de vara, cand isi revede colegii si profesorii.
sentimentul cu care am plecat insa este foarte confuz. pe de-o parte bucuria fata de muzica, fata de pian si tot ce inseamna el si admiratia pentru talentul lui clayderman. pe de alta parte insa, parca prea mult playback, prea mult fals, prea multe instrumente inregistrate, inclusiv pian pe ici pe colo.
e drept ca multi muzicieni nu l-au privit cu ochi buni pe parcursul intregii sale cariere, e drept ca suntem noi mai la “marginea” europei, insa publicul de aseara care a umplut pana la refuz Sala Palatului, cred ca pur si simplu merita mai mult.

mi-as fi dorit un concert 100% live, poate mai simplu, cu partituri care nu ar fi necesitat o orchestra foarte mare, sau piese cu orchestratie simplificata, pt a nu crea senzatia stupida de “banda” peste care se aud 10 viori si un pian, cu alt volum.
a fost Clayderman, pt a 4-a oara la Bucuresti.