totale plus – prieteni

A fost un an tare ciudat din punct de vedere al prietenilor. În ianuaire, am câștigat unul, dar am pierdut altul. Nu cred în vreo lege a compensației, pt că fiecare dintre ei are locul său în viața și în sufletul meu. Amisorel a plecat pe drumul ei. Mă gândesc zilnic la ea și sper sa îi fie bine, sper sa fie fericită pentru că merită din plin. Cam în aceeași perioadă s-a ivit Iepurele. Domne, greu de poziționat animalu’ împricinat. În cele mai multe din situații am fost tentată să îl tratez ca pe un “frațior mai mic”, dar nu puține au fost situațiile în care a arătat o stăpânire de sine și o responsabilitate demne de admirat. De multe ori am crezut că îl voi proteja daca îl țin departe de mine fie în situații punctuale fie de anumite problem ale mele. Nu știu daca am făcut bine, sau dacă mi-am atins scopul, dar știu că de câteva ori am dat-o în bară rău de tot, pentru că prin gestul meu protectiv l-am facut să simtă ca îl subestimez. Oricum, cu bune și rele, cu discuții mai tari și momente ca din filme, Iepurele a devenit un personaj extrem de iubit și a rămas în curte.
E si Domnul Escu – doua personaje absolut minunate care îmi colorează viața și adaugă savoare cafelelor de la Gio sau CoffeeStore. Și vă spun un secret: ei chiar se înțeleg și cu Mac 😉 Escu si prințesa lui minunată sunt o companie extrem de placută și știu să fie mereu alături de prietenii lor, exact când și cum trebuie, fără să îmi invadeze intimitatea, discreți si totuși mereu langă mine. De multe ori e este un complice adevarat la fericirea celor din jur. Este genul de om care chiar ajuta din suflet, fara sa astepte nici măcar recunoștință. chiar e minunata. Iar Escu e tare, tare norocos ca o are 🙂
Mai avem fetili. Feteli care este ele două, este doua zâne minunate, două suflete deosebite cu care fac destule tâmpenii si bârfim toate prostiile, despicăm firele in 16.455 fix, plangem, râdem împreună, cheltuim salariile prin magazine de poșete sau prin service-uri auto (după caz).
Nu e în niciun caz pe ultimul loc, dar am preferat sa îl las spre finalul acestei povești. Tăticul meu numărul doi. De departe omul cu cei mai tari nervi din lumea asta (de mă suportă de atata vreme nenică), cel căruia datorez mare parte din omul care am devenit în timp, cel în care am avut cea mai mare încredere în a-i permite să mă modeleze. asa că dacă nu vă place de persoana mea, puteți să dați în el cu roșii 🙂

mai sunt și alți oameni minunați, care într-un fel sau altul mi-au influențat major viața, sau care deși sunt peste mări și țări, sunt lânga mine de fiecare data când am nevoie. Mulțumesc Doru, Ela, Călin, Bogdă, Dragoș, Cătă, Zongo, Biscu cel Mare.
chiar dă bine de tot pe plus acest capitol 🙂