prieteni

emoții, trăiri și povestiri, oameni și locuri, winter tales

A fost un an tare ciudat din punct de vedere al prietenilor. În ianuaire, am câștigat unul, dar am pierdut altul. Nu cred în vreo lege a compensației, pt că fiecare dintre ei are locul său în viața și în sufletul meu. Amisorel a plecat pe drumul ei. Mă gândesc zilnic la ea și sper sa îi fie bine, sper sa fie fericită pentru că merită din plin. Cam în aceeași perioadă s-a ivit Iepurele. Domne, greu de poziționat animalu’ împricinat. În cele mai multe din situații am fost tentată să îl tratez ca pe un “frațior mai mic”, dar nu puține au fost situațiile în care a arătat o stăpânire de sine și o responsabilitate demne de admirat. De multe ori am crezut că îl voi proteja daca îl țin departe de mine fie în situații punctuale fie de anumite problem ale mele. Nu știu daca am făcut bine, sau dacă mi-am atins scopul, dar știu că de câteva ori am dat-o în bară rău de tot, pentru că prin gestul meu protectiv l-am facut să simtă ca îl subestimez. Oricum, cu bune și rele, cu discuții mai tari și momente ca din filme, Iepurele a devenit un personaj extrem de iubit și a rămas în curte.
E si Domnul Escu – doua personaje absolut minunate care îmi colorează viața și adaugă savoare cafelelor de la Gio sau CoffeeStore. Și vă spun un secret: ei chiar se înțeleg și cu Mac 😉 Escu si prințesa lui minunată sunt o companie extrem de placută și știu să fie mereu alături de prietenii lor, exact când și cum trebuie, fără să îmi invadeze intimitatea, discreți si totuși mereu langă mine. De multe ori e este un complice adevarat la fericirea celor din jur. Este genul de om care chiar ajuta din suflet, fara sa astepte nici măcar recunoștință. chiar e minunata. Iar Escu e tare, tare norocos ca o are 🙂
Mai avem fetili. Feteli care este ele două, este doua zâne minunate, două suflete deosebite cu care fac destule tâmpenii si bârfim toate prostiile, despicăm firele in 16.455 fix, plangem, râdem împreună, cheltuim salariile prin magazine de poșete sau prin service-uri auto (după caz).
Nu e în niciun caz pe ultimul loc, dar am preferat sa îl las spre finalul acestei povești. Tăticul meu numărul doi. De departe omul cu cei mai tari nervi din lumea asta (de mă suportă de atata vreme nenică), cel căruia datorez mare parte din omul care am devenit în timp, cel în care am avut cea mai mare încredere în a-i permite să mă modeleze. asa că dacă nu vă place de persoana mea, puteți să dați în el cu roșii 🙂

mai sunt și alți oameni minunați, care într-un fel sau altul mi-au influențat major viața, sau care deși sunt peste mări și țări, sunt lânga mine de fiecare data când am nevoie. Mulțumesc Doru, Ela, Călin, Bogdă, Dragoș, Cătă, Zongo, Biscu cel Mare.
chiar dă bine de tot pe plus acest capitol 🙂

biscuit's soundtrack, emoții, trăiri și povestiri, winter tales

Oricât de mult aș vrea eu să nu fie frig niciodată, uite că vine și sezonul rece, mohorât, ploios și din când în când cu fulgi de zăpadă. Parcă nu mai am chef sa zburd. Mi-e mai simplu să mă cufund într-un fotoliu, să privesc aiurea pe geam, să număr fulgii de zăpadă, să visez cu ochii deschiși. Cred ca pt mine ăsta e sezonul care îndeamnă la meditație, la visare, la romantism si povești.

Îmi iau o carte din raft, șutesc si câteva prăjituri de prin bucătărie si țusti în pat. E o carte siropoasă, cu descrieri superbe. Imaginația începe să zburde, fulgii de zapada îmi bat în geam și mă invită sa zbor cu ei. Și am fugit deja în paginile cărții mele. sssst, te rooog, nu, nu ma aduce înapoi.

îmi suna telefonul însă și mă întorc rapid în varful patului. povestesc cu Escu și ne programăm o iesire în weekend într-un club draguț. apoi flash cu imaginea prietenilor mei care mereu râd de mine, ba ca’s copli mic, ba că fac numai tâmpenii cum nu sunt cu ochii pe mine. ei na! boom bang a bang. dacă nu aș fi eu si poveștile mele atat de ….. ce am mai povesti în diminețile de weekend cand ronțăim tacticoși mic dejun gio cafe?
nu v-am spus? e iarna mea

emoții, trăiri și povestiri

In copilarie auzeam destul de des spunandu-se “e un semn!”. Prezenta unui obiect sau a unei persoane inr-un loc anume, la momentul T zero era un semn. Un gest, o coincidenta, o vorba… semn! La vremea aceea mi se parea ceva total ilogic, uneori hilar. Auzi, …semn!

In adolescenta  incepem sa ne formam personalitatea. De nunumarate ori incercam sa facem ceva anume doar pentru a primi recunoastere din partea familiei sau a prietenilor.  Erau tot semen, dar exprimate cu totul altfel decat spunea bunica. “a fost semn” a devenit “asa da!”

Anii au curs, personalitatea tinde sa se defineasca, dar semnele iata, nu dispar. S-a schimabt doar infatisarea lor.

Sunt convinsa ca tuturor ni s-a intamplat ca intr-o noapte in care ne-am lasat cuprinsi de focul pasiunii sa ne intrebam in sinea noastra “ii place?”, “ofer ceea ce ar dori sa primeasca?”, “raspund nevoilor jumatatii mele?”

Si nu putine au fost momentele in care jumatatea a dat un semn. Acel semn parca a deschis o cutie plina cu emotii si tandrete, cu sarutari apasate si atingeri sub care trupul uman pur si simplu tremura.

Cred ca toti am avut acele zile din seria “vineri 13”, “marti, 3 ceasuri rele”, sau “mai bine nu ma trezeam azi”. Se intampla uneori si ceasul rau pisica 13, cand greutatea unui cer plin de stropi de ploaie apasa pe umerii tai dezgoliti si prospat rasfatati de raze de soare.

Amestecul de furie, frustrare, amaraciune, este brusc dispersat de un semn. Invitatia unei bune prietene la o cana de cafea savurata cufundata fiind intr-un fotoliu si acoperindu-ti picioarele cu un pled, oferta de bere si vizionarea unei partide de fotbal venita de la cel mai bun prieten, o seara de darts cu baietii, vestea ca mama tocmai  a gatit ceva miraculos de bun, ceva ce nu ai mai mancat de multa, multa vreme si gandul ca peste cateva ore te vei putea delecta cu minunatia ei culinara. Da, sunt cu toate semen ca ziua ta de vineri 13 in care ai gasit si cele 3 ceasuri rele si cutia pandorei in care erau inghesuite toate pisicile negre din lume ar putea avea un final bun.

Dar despre finalul ideal sa nu vorbim? Hm… sau nu inca!

Pentru toate acele zile nefarsite si intoarse pe dos putem gasi un happy end cu sprijinul semnelor date de cei dragi.

Dar sunt si momente cand oricat de multe semne am primi de la familie, prieteni, colegi, manichiuriste sau antrenori de fitness, avem nevoie si de un alt semn.

Momentele in care increderea intr-o relatie iti este pusa la incercare, ce fel de semn ar fi cel mai potrivit, dar mai ales din partea cui? Mama spune “e o incercare, dar in timp vei vedea daca a meritat sau nu increderea ta”, incurajarea barbateasca “frate, se poate si mai rau” ori discursul prietenei cele mai bune care are o atitudine pozitiva si suna precum un cantec spartan de lupta ?!!!!

Le auzi, le apreciezi, iubesti oamenii care ti le spun, dar parca mai lipseste ceva…. Sarea in bucate, scortisoara din vinul fiert, spuma de lapte din capuccino ori alunele consoarte berilor… Poate cate putin din fiecare. Dar totusi, lipseste semnul.

Cand relatiile interumane de orice tip sunt puse la incercare, personajele implicate dau rand pe rand semnale care sub o forma sau alta au menirea de a crea o senzatie de siguranta.

Desi cunosti omul de langa tine, desi ii transmiti destul de des prin cuvinte si gesturi cat de drag iti este, cat de important este locul lui in existenta ta, cat de importante sunt acuratetea si promptitudinea serviciilor sale samd. Acel om capata astfel incredere atat in relatia existenta, cat si in el insusi.

In momente de criza si incertitudine, cand nesiguranta se instaleaza extreme de comod pe canapeaua ta si pune stapanire pe telecomanda rational-emotionala, singurul lucru care ii poate arata usa este acel “semn”. Nu cantecele razboinice, nu cuvintele din batrani sau incurajarile barbatesti.

Semnul este o confirmare verbala sau nonverbala a importantei pozitiei tale in universul relational.

Confirmarea hollywoodiana vine oadata cu Oscarurile, “te iubesc” intareste ceea ce ar vrea sa spuna o verigheta de pe mana stanga, obtinerea unui nou mandat in fruntea unui consiliu de conducere reprezinta o confirmare si apreciere a faptelor tale, “good job!” ul rostit in gura mare la finalul unui proiect de amploare iti umple inima de exaltare desi stiai ca finalizarea a fost spectaculoasa. Cand pe lucrarea de control scrie “-10” si esti constient ca in catalog va fi doar “10” ti-ai fi dorit totusi ca si pe lucrare sa fi fost un “10 curat”, cand ai fost marcatorul celor mai multe puncte intr-un meci, lauda colegilor si a antrenorului, privirile felelor, toate  vin sa desavarseasca gustul victoriei.

Mereu emitem si avem nevoie de ele, de semne. Ne ridica in cele mai grele momente, iar lipsa lor poate prabusi un cer plin de stropi de ploaie pe umerii abia rasfatati de razele soarelui.