Sorin ma face sa povestesc din nou d’ale vietii. Astazi suntem la etapa primul zbor (cu avionul).
Recunosc ca imi este frica de mor sa zbor cu avionul, dar pentu ca este o necesitate, ma lupt cu frica aceasta de fiecare data. Cand decoleaza avionasul mai e cum mai e, insa cand vine partea cu aterizare, jur ca bataile inimii mele ating o turatie comparabila cu un motoras de curse forjat maxim.
Revenind la discutia cu Sorin, ei bine, primul meu zbor s-a desfasurat acum muuulti ani, pe o ruta interna (Bucuresi – Oradea), cu plecare de pe Baneasa, caci la vremea aceea nu exista Otopeniul.
Am zburat cu ai mei cu un minunat AN 24 al Taromului, care ne zdruncina mai ceva ca un shaker. Imi amintesc ca eram fascinata de cat de frumoasa era privelistea de deasupra norilor si stiu ca l-ivam intrebat pe tata: “Tati, noi ajungem la Doamne Doamne“? Moment in care tata s-a albit, apoi a zambit si mi-a zis sa nu il deranjam astazi totusi.
Acum 2 zile am aterizat pe Baneasa intr-un avion Wizz Air si sincera sa fiu nu cred ca mi-ar placea sa mai zbor cu o companie low cost, din x motive:
Aeroportul Baneasa – demodat, murdar si cu personal cu mentalitate comunista (care la vederea unui rucsca foto bine dotat + una bucata iPad incep interogatoriul “da’ unde lucrati?”)
Inghesuiala din avion – o da, inghesuiala pe bune, pt ca dupa cum stiti, fiecare companie isi personalizeaza cabinele si decide cate randuri de scaune pt pasageri vor fi. Astfel, daca aveti peste 1,85 veti avea probleme mari in a va aseza confortabil ca pasageri ai acestor companii. Nici eu, care nu am mai mult de un metru si un pix nu am prea avut loc.
Daca va e cumva somn, uitati de asta, nu veti putea adormi pt ca nici scaunele nu sunt tocmai cele mai confortabile, si daca mai aveti si problema de mai sus, la somn puteti doar visa frumos.
Abia astept urmatoarele 2 zboruri cu Taromul.