Nu e un secret că am facut pasul de la industria de publicitate clasică la cea de online marketing de câteva luni. Nu sunt un big guru al marketingului online, sunt o groază de oameni de la care am de învățat extrem de multe chestii, oameni pe care i-am cunoscut în împrejurări super haioase, la ale căror cursuri am fost (și ma voi mai duce cică). Da, îmi place la nebunie zona asta de online marketing, dar dupa primele luni de miere, am descoperit și o parte neplacută (pe care o anticipam cumva).
Fiind o “industrie” tânara, evident ca avem câțiva oameni maturi, cu capul în nori și cu picioarele pe pământ, extrem de responsabili. Dar ei din păcate sunt extrem de puțini. În rest, avem o mare de tineri total imaturi, care au prins aripi în spatele unor identități virtuale. Nu sunt responsabili, nu iau în serios ceea ce fac, nu își dau seama de impactul pe care îl au sau îl pot avea asupra altora, nu sunt capabili sa coordoneze propriile proiecte, nu le pot duce la bun sfârșit, nu pot accepta ca nu mereu sunt ei personal pe primul loc, sau nu realizează ca ok, ne jucam de-a gigi pe net, dar avem si vieți reale, vieți în care dăm nas în nas cu oameni la fel de reali, care au pretenții de la noi, care pof fi mai buni sau mai răi decât noi, oameni cu care suntem nevoți să relaționam pe bune. Unde pui că oricât de mare e onlineul asta, roata se întoarce, fie ea pătrată. Și când îți e lumea mai draga, dai peste unul pe care l-ai călcat pe coadă pe net și te face ăla zob din orice punct de vedere. În schimb, ifose de formatori de opinie avem. La fel pretenții de mari editori când limba română este încă o derivată, nazuri de specialiști în ceva, dar ei săracii abia au dat bac-ul.
Lipsa de maturitate este strigătoare la cer. Și pentru că nu realizează ce fac, își permit să fure indentități. Nu una, ci mai multe. Nu o dată, ci în mod repetat, neștiind cât de mult rau își pot face în primul rand lor, dar și celor ale caror identități le fură. Probabil că tot din entuziasmul tineresc si elanul rebel uită și că așa cum ei pot, pot și alții, așa cum ei știu, cu siguranță știu și alții. Unde pui că unii poate știu mai mult
Pățiți în ale furtului de identitate sunt și Justin (republika interactive) și Floryan (coordonatorul echipei editoriale www.filmetari.com).
Cât de serios ești să faci asemenea goange de 2 lei? Cred că prin clasa a 3-a mai scriam și noi bilețele și apoi indicam cu degetul un alt autor, sau ne dădeam coate tipând ” nu eu, el a zis sau x a făcut”. Astea sunt gesturi imature, care nu arata decât o mare prostie, infantilitate și lipsă de responsabilitate. Toate acestea se rasfrang in primul rând asupra autorilor si a muncii lor, a prezenței lor in “lumea online”. Probabil ca in viața de zi cu zi nu excelează asa cum și-ar dori, probabil ca nu beneficiază nici de prea multă atenție, iar în mintea lor amețită și-au imaginat că pot face tărăboi in online, fara să îi ia nimeni de urechiușe, fără să dea socoteală nițeluș, dar sigur nu au gândit că lumea se va prinde, iar in acel moment credibilitatea lor se va duce pea pa sâmbetii.
Oameni buni, gandiți de 10 ori si vorbiți o data (scrieți o data). Încetați cu cretinismele de gimnaziu, luați viața în serios, jobul la fel. Sau…. Nu le aveți?! hmmm, nasol. Atunci, Get a Life or a F…. Job !!!
responsabilitate
nu's eu de vină
Mă întreb cum e treaba asta cu vinovăţia şi asumatul responsaibilităţii în viaţă. De ce de cele mai multe ori când suntem nesiguri, când ne simţim aproape de eşec, sau când pur şi simplu pierdem, prima tendinţă este să găsim vinovaţi, sa găsim circumstanţe, avem senzaţia ca toată lumea e împotriva noastră? De ce considerăm că ni s-a facut o nedreptate, când poate nu am fost noi suficient de buni?!
Când ne pierdem jobul, cu siguranţă X care vine în locul nostru are o pila mai tare, ori e amanta şefului sau e fiul te miri cui. Evident e mai slab pregătit decât tine, e analfabet, incompetent, depravat şi va duce firma de râpa. Daca ai fi ramas tu în firma, sigur ar fi fost mai bine, dar nah, are şefu’ boală pe tine, sau te-a săpat gaşca de la HR sau ţaţele de la conta.
Plecăm furioşi, beştelim vechiul loc de muncă şi echipa în faţa prietenilor, dar în faţa partenerilor sau a clienţilor, dăm replici de 2 lei, preluate din filme. Încercăm să păstrăm aparneţele prin diplomaţie, pentru că urmărim clar ca imaginea nostră să rămână nepătată în faţa clientului, sau a persoanelor în ochii cărora vrem noi să dăm bine.
La fel şi în amor monçher. Dacă simţim că ne fuge pământul de sub picioare, evident ea o curvă, sau el e porc, sau fostul tu’i mamiţica luii, fostul e vinovatul principal pentru relaţia noastră naşpa. Sau poate stresul, familiile, astrele, mama omida şi şamanii din Siberia. Oricine e vinovat, găsim o mie de cauze ce sunt total independente de noi, orice, dar numai noi nu.
Oare de ce naiba nu putem să ne asumăm propriile eşecuri, de ce nu putem recunoaşte că sunt moment în care job-ul pe care îl avem nu mai este pentru noi, de ce nu avem curajul să ne desprindem atunci cand ne dorim mai mult, de ce nu avem curajul sa mergem după ceea ce ne dorim şi mai ales de ce sunt alţii vinovaţi pentru neputinţa noastră. De ce nu putem accepta incompatibilitatea într-o relaţie, sau de ce nu realizăm ca poate cerem prea mult de la celălalt, iar el nu ne va putea oferi niciodată ceea ce vrem noi, sau de ce nu putem accepta că pur şi simplu greşim!!! De ce sunt mereu alţii vinovaţi pentru prostiile noastre?
E greu şi dureros, dar cred ca e mai bine să ne analizăm cu maximă sinceritate şi să nu mai încercăm să găsim vinovaţi pentru eşecurile noastre, să acceptăm că am greşit, că am eşuat, dar să învăţăm din asta şi să mergem mai departe?! A greşi e omeneşte şi cu siguranţa nimeni nu s-a născut învăţat. Persistarea în greşeli însă ne aruncă în ridicol.