enervant, românești

nepasare, ignoranta si/sau habarnism

azi o domnisoara de profesie om de comunicare, se manifesta pe twitter: “un copil cu ADHD sever se agita in fata mea in metrou, iar tatal lui se uita la el senin…oh, yeah!”

sincer am ramas blocata cateva secunde. suntem atat de tampiti? atat de indiferenti? atat de egoisti si incapabili de a accepta alturi de noi oameni diferiti, oameni cu probleme pt care medicina si toate stiintele pamantului inca nu au gasit solutii?
…si mai apoi eroina mea afirma “sunt solutii pentru asta. una e sa mearga cu el la specialist si sa aiba mai multa grija de activitatile lui,” – pe bune? hai lasa-ma! atunci milioanele de parinti disperati din lumea asta sunt niste cretini ca ei nu au aflat inca solutiile stiute de ea.
si ma intreb, daca parintele nu are masina, ce ar trebui sa faca? sa ceara scuze milioanelor de bucuresteni pt ca trebuie sa foloseasca RATB-ul sa transporte copilul de la scoala poate la o sedinta de terapie? sau poate pur si simplu familia respectiva nu isi permite programe de terapie care nu sunt ieftine. sa ceara voie metrorex-ului sa intre cu copilu la metrou? sa faca o cerere la Oprescu si la Borbely sa vedem daca i se permite copilului sa respire acelasi aer cu noi?!
hai sa revenim! realitatea trista din pacate este ca din ce in ce mai multi oameni sufera de maladii care inca nu pot fi vindecate. in unele situatii norocoase, daca le putem numi astfel, boala poate fi usor controlata, asta daca ai suficient “noroc” dar mai ales bani.
in societatile civilizate, aceste cazuri sunt acceptate, iar oamenii trateaza cu intelegere aceste cazuri, oferind astfel sprijinul lor. nu se uita la acesti oameni cu probleme ca si cand ar fi handicapati, ci ii trateaza diferit si frumos, facand familia respectiva sa se integreze mai usor in societate, nu izgonindu-i, nu etichetandu-i si punandu-i la colt! nu dand noi din picioare ca avem in fata un copil BOLNAV si noi suntem atat de intepati, plini de noi, infatuati, importanti si isterici, incat sa intrebam: cum de isi permite sa existe langa noi”
hai sa nu fim prosti, nesimtiti si ignoranti! hai sa fim umani si sa nu mai fim atotstiutori!

nu doresc raul nimanui, insa mi-as dori ca pentru o zi, personajul enuntat mai sus sa fie parintele unui copil cu ADHD.
si da, tatal isi va privi mereu copilul senin, pt ca este copilul lui, sange din sangele lui si suflet din sufletul lui si mai mult ca sigur si-ar da ultimul strop de sange sa isi vada copilul la fel ca ceilalti si cred ca nu am vrea niciunul dintre noi sa fim in pielea unui parinte care se intreaba frustrat si indurerat: “dupa ce eu mor, cine va avea grija de copilul meu”

2 Comments

  1. etienne

    Exagerezi, parintele nu si-ar da ultimul strop de sange pentru a-si vedea copilul la fel ca ceilalti, asta e o idee prea putin adevarata.
    E foarte greu pentru un parinte sa-si stie copilul bolnav si cand se intampla sa aibe un asemenea copil parintele face tot posibilul sa-l stie sanatos, isi vinde si apartamentul daca e cazul, isi ofera sangele ( nu tot ), un rinichi, o bucata de ficat, un ochi, etc. dar totul are o limita. Cand copilul sufera de o boala psihica descoperirea bolii e mai anevoioasa decat in cazul bolilor “vizibile” si doar cautand un medic bun si devotat meseriei, urmand tratamentul cu constiinciozitate ani de zile, facand terapie cu un psiholog bun, se obtin rezultate bune pentru copil iar parintele simte ca a contribuit dand totul pentru insanatosirea puiului sau.
    Parintii isi iubesc copiii asa cum sunt, isi daruiesc timpul si dovedesc rabdare infinita pentru a-i creste mari si a-i vedea realizati; dupa ani si ani de grija atenta, mii de ore, de zile, luni, ani multi si sume mari de bani cheltuiti pentru sanatatea si educatia copilului, cand “bebelusul” a crescut, parintii isi doresc sa-l vada pe picioarele lui si sa nu-i mai solicite ca in copilarie: acum e mare, pleaca de acasa cand vrea, are o profesie, fumeaza, uneori bea, face dragoste cu cine doreste…acum parintii doresc sa-l vada pe picioarele sale, la casa lui, cu familia sa, fericit.

    Cel mai frumos dar pentru un parinte e atunci cand copilul lui – chiar diagnosticat candva cu ADHD si tratat cu constiinciozitate – le dovedeste ca stie sa iubeasca. Cand arata ca nu tine sa controleze vietile altora si nu are obiceiul sa se lamenteze dand vina pe nu stiu ce sau pe nu stiu cine in loc sa recunoasca unde a gresit si sa-si ceara iertare. Cand el, copilul ajuns adult e interesat in principal de partenerul ales si de meseria aleasa, acest copil dovedeste ca isi iubeste si isi respecta parintii. Ca se respecta pe sine insusi.
    Unii parinti nu-si invata copilul ca atunci cand a gresit cu fapta sau cu vorba trebuie sa-si ceara cat mai curand iertare. Cat mai curand! Probabil ca nu au fost un exemplu bun pentru copilul lor ei insisi. Poate ca unul dintre parinti are ADHD si nu s-a tratat. Astfel, aceasta boala cu consecinte negative pe termen lung, a afectat cu siguranta si comportamentul copilului. Ei, dar asta e alta poveste…

  2. biscu Author

    Eu pot sa spun ca am intalniti cativa oameni care si-ar da viata pentru sanatatea copilului lor, din pacate insa nici asa nu se poate rezolva situatia.
    La fel si cazul terapiilor extrem de costisitoare, efectuate in romania si in afara, care nu au reusit sa faca mare branza.

    Si cred ca noi societatea, ar trebui sa devenim mai intelegatori, mai buni, mai toleranti si prin atitudinea noastra nedescriminatorie si pozitiva sa oferim un sprijin celor care se confrunta cu astfel de situatii. Din pacate pe zi ce trece numarul copiilor diagnosticati cu ADHD sau autism este din ce in ce mai mare (Daca nu ma insel in USA 1 din 6 copii prezinta o forma de autism) si noi am putea sa nu ne mai lamentam ca personajul din povestirea mea, ci sa ne purtam normal si cu ingaduinta. Sunt oameni diferiti doar, nu handicapati, nu mai rai sau mai buni. Sunt oameni diferiti pentru care trebuie sa aratam intelegere.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge