aseara, in timp ce ma indreptam spre casa, ascultam Michel. mi-au venit in minte chipurile a doua fiinte ce imi sunt tare dragi si in ziua de azi, dar pe care in timp le-am pierdut. de ce, cum sau in ce fel chiar nu mai conteaza. nu e important cine si ce a facut. dupa niste ani, aseara mi-au dat lacrimile de dorul lor. si oriunde ne va purta viata, ele pentru mine vor ramane “my girls”.
m-a bufnit rasul cand mi-am amintit cum una dintre ele mi-a poreclit un sef Twittie, acum cativa ani, sau cum ne gandeam sa gasim cursuri de greaca, cum m-a luat din spital intr-o zi pe care nu vreau sa mi-o mai amintesc vreodata, cum am baut vin pe terasa ei dupa ce rasesem si plansesem la primul “totul despre sex” vazul la mall vitan. cum cantam in masina melodiile lui amy mcdonald, cum am venit de la mare si traversam bulevardul in costum de baie si o camasa de plaja pe noi si nu intelegeam de ce se uita lumea crucis.
am zambit cand mi-am amintit serile din “vila din victoriei” unde eram toate 3, vila ai carei pereti stiu atat de multe lucruri despre inimilie noastre.
ce sa mai spun de cafelele si omleta de la Planter’s cafe, dar mai ales de serile in Spice.
ele vor ramane mereu my girls…
you and me, against the world.
emoții, trăiri și povestiri
emoții, povești traite la maxim
you kissed the rain
iar eu o aștept. aștept să vină, să mă plimb prin ea, fără Lumbreluță, desculță, să simt fiecare strop de ploaie și sărutarile din el.
sărutarile care la început mă dezmiarda, apoi se înfruptă din mine, care îmi accelerează bătăile inimii. sărutările care îmi învăluie mintea, care mă fac sa mă pierd în valuri de mare agitată, să simt și să îmi doresc să simt mai mult.
sărutări care mă plimbă pe strazi în alb și negru, deasupra norilor și înapoi pe cărările pietruite ale dimineții.
atingeri care mă poartă prin camere de castel, care mă ard ore în șir și mă fac să mă trezesc în cenușa dimineților tânjind dupa încă o noapte sau macar un minut. atingerile care îmi dau viață, care îmi alină rănile, care ma ridică din așternuturile pătate de cea mai pură plăcere și mă pregătesc de lupta fiecarei zile.
atingeri care mă lasă fără suflare atunci când simt raceala nopților, când ploaia nu mă mângăie, când sunt ca un copil bolnav. dezgolește-mă, fă-mă să vibrez sub atingerea ta, lasă-mă să mă pierd în neantul pacatului.
învăluie-mă cu dragostea ta, chinuie-mă cu atingerile tale, binecuvântează-mă cu stropi de ploaie meniți să domoloească dorințele cele mai tainice. îmbraca-mă în rochiile curtezanelor de altă dată, dezbraca-mă și îmbracă-mă în desuu-urile fetelor de la Moulin Rouge, dezbracă-mă din nou. sunt toate și doar una pentru tine. sunt Seherezada în poveștile careia te cufunzi, sunt țiganca care îți ghiceste în palma și îți fură sufletul, înghețata care ți se prelinge pe degete într-o după-amiază calma, sunt femeia în ochii căreia te pierzi. Continue Reading
Rasnov
Rîşnov – un spaţiu, un timp. Ce pot eu sa spun mai mult decat cele de mai jos?! …. ba pot! ca imi e dor de locul asta!
Încercam în urmă cu un an, prin februarie 2009, o evocare a unui timp legat direct de arhitectul Ioan (Iancu) Rădăcină. La 80 de ani breasla, arhitecţilor dorea să-l sărbătorească. Între timp, Iancu a devenit un timp la trecut, iar povestea mea s-a extins în spaţiu.
Vara trecută eram în maşină undeva prin Haţeg şi ascultam un interviu cu Ioana Ieronim. Ne văzusem cu ani în urmă şi, din frînturi de vorbe legate, am descoperit că în copilărie străbătuserăm acelaşi spaţiu şi timp. Ne-a legat imediat, atunci, amintirea despre Strada Podurilor din Rîşnov:
„De aceea-i spunea Strada Podurilor, fiindcă toate casele aveau dinainte un pod. Cei mai gospodari aveau chiar două: podul încăpător pentru căruţe şi podul îngust în faţa porţii de oameni.
… la trei poduri mai sus: Fabrica de Jucării, unde copii nu aveau voie…
… iar dincoace Tîmplăria: prin porţi deschise îl vedeai întotdeauna
Pe Hajdu ca un duh al lemnului.“ (Ioana Ieronim, „Strada Podurilor“, în Triumful paparudei, Editura Litera, 1992). Un fiu al lui Hajdu a fost fotbalist, portar la CCA (Steaua) şi la Naţională, debutase la echipa de fotbal FSR (Fabrica de Scule Rîşnov, unde a lucrat toată viaţa tatăl meu), i-am fost la un meci pe ploaie mare copilul ce-i ţinea tricourile uscate, iar alt frate, cel mai mic, Beni, a fost campion la schi şi ambii mei băieţi au fost părtaşi ai tehnicii lui. În capătul străzii era un „stabiliment“ pentru animale:
„pe poartă la Gagesch era primejdie să intri. Continue Reading
Vise de copila
Am vazut poza pe Facebook si mi-a derulat in minte o sumedenie de imagini si intamplari din copilaria mea. Cred ca nu e copila care sa nu se fi imbracat pe furis cu hainele mamei, matusii sau suorii, ori care nu a vistat cu jind la ziua in care urma sa abia voie sa poare in sfarsit fabulosii pantofi cu toc.
Si eu, ca orice copila normala din perioada anilor ’80 asteptam ca mama sa plece la birou pentru a incepe parada modei: imprumutam halatul de casa al mamei (un halat absolut superb, care se petrecea si se lega cu un cordon alb in talie) si apoi dadeam iama in pantofii cu toc. Avea scumpa de ea niste pantofi delciosi, din “antilopa” majoritatea, fabricati de Guban. Fie vorba intre noi, as da orice sa mai gasesc acum asa pantofi.
Imi placeau unii oliv, cu un toc cred eu de 5 cm. Mai furam si un sirag de perle (pe care azi il port in mod legitim) si niste clipsuri si gata, eram “mare”.
Ma plimbam prin casa mandra foc, imi imaginam ca sunt o diva de pe la TV si ma ascundeam rapid cand vecina de la 5 venea si batea la usa pt ca tropaiala mea pe gresie si parchet o deranja cam tare.
Mai purta mama pe vremea aceea si niste sandale absolut geniale (pe care le are intr-o cutie si azi): erau cu talpa ortopedica, cu un toc de vreo 7 cm. Partea de sus era din piele intoarsa rosie, cu botul inchis si o bartea finuta in spate. Pe partea din fata erau si cateva floricele micute, tot din piele intoarsa facute. Incredibil de feminine, cochete si comode (spune mama). Ma uit azi la ele si parca ar fi incaltaminte de papusa. Atat de mici (mama poarta 35), frumoase, incredibil de feminine.
Cand puneam piciorul in ele, eram deja “Alba ca Zapada”.
Cel mai haios moment a fost insa cand am decis ca este cazul sa ma machiez. Am urmarti-o pe mama foarte atenta cum aplica un fard bleu pe pleoape, apoi un creion dermatograf pentru conturul ochilor ei aboslut superbi, rimel, 2-3 priviri de verificare, ultimul retus pentru freza ei a la Mireille Mathieu.
Am asteptat ca frumoasa mea mama sa plece la birou, mi-am luat ustensilele si m-am pus pe treaba. Mi-am colorat pleoapele cu un albastru mai inchis (nu aveam curcubeu in penar, ci doar 4-5 carioci) am mai pictat si un contur de ochi si apoi m-am dus la tata sa imi dea o nota.
Ei bine, saracul de el, a ramas socat. Copilul lui de 3 ani tocmai avea ochii vineti si bietul de el nu intelegea de ce. S-a panicat groaznic, crezand ca m-am lovit prin casa, dar nu intelegea cum si cand. A sunat-o pe mama, i-a relatat isprava si s-a documentat care are putea fi modalitatile de inlaturare a make-up-ului meu si s-a pus pe treaba.
Au trecut multi ani de atunci, Continue Reading
Bon Jovi la Bucuresti
Unora li se poate parea exagerat, insa pentru mine Bon Jovi la Bucuresti a fost a dream come true. Ii asteptam de foarte multi ani. Am ras, am plans, am visat, am condus, am….. pe muzica lor. Ani de zile in care speram ca odata si-odata or sa vina si in coltul meu de lume. Si da, aseara i-am vazut in carne si oase si i-am auzit cu toata fiinta mea. Am aplaudat pana m-au usturat durut palmele, am cantat, am titpat, i-am cantat Happy B day lui Richie Sambora si da, m-a busit plansul. Nu mi-am putut stapani lacrimile de emotie si bucurie cand au cantat Bed Of Roses iar Jon a luat din public steagul Romaniei (imagine sterpelita de pe blog, cu voia lui Sorin). Spre finalul concertului, cand au cantat Always, am dat liber la boceala, pt ca oricat m-as fi chinuit, nu mai puteam. Eram un bulgare de emotii si eu, si alti oameni din jur. Salutari si micutei domnisoare blonde care a stat langa noi, care bocea cot la cot cu mine si care m-a prins de mana. Un gest total liber, facut din sufeltul de un om pe care nu il cunosteam, insa care simtea la fel ca si mine si probabil inca vreo 49.997 de oameni(nu am gresit la mate, insa stiu eu unul care e mai bolovan de fel)
Despre trupa si prestatie nu prea ar fi de comentat. Dupa parerea biscuiteasca, l-au batut si pe Michael ca impact si implicare a publicului, au cantat impecabil, au cucerit publicul in … 1 maxim 2 secunde si ne-au daruit o ora de muzica in plus.
Trebuie sa recunosc ca pe langa faza cu steagul si cadoul de 60 de minute de muzica buna, Jon m-a cucerit si cu ” It took us three decades to get here. Thank you for your patience” Cred ca nici ei nu s-au asteptat sa fie atat de iubiti si doriti. Un public dornic de muzica buna, un public care ii iubeste de 30 de ani. Un public efectiv insetat de ei.
Ne-au purtat prin 30 de ani de muzica, ne-au facut sa fim cu totii pe aceeasi lungime de unda. Ne-au facut fericiti pentru 180 de minute.
Ma uitam ca si pe ei ii cuprinsese oboseala, insa vedeau marea de oameni din fata lor si nu s-au oprit, ci cantau hit dupa hit. Nu e simplu sa canti la temperaturi aproape de fierbere cum au fost pe scena aseara, si nu trebuie uitat faptul ca Jon vine dupa o operatie recenta la genunchi, iar Richie tocmai ce a revenit de la “recuperare”
Despre organizatori insa, numai cuvinte de ….. La ora 7 era o mega coada la intrare, lumea mai mai sa se calce in picioare. Cand Bon Jovi intra pe scena, oamenii erau sardele tasate bine la intrare, nu in piata, unde trebuia sa ii astepte. Sursele de apa, suc si bere erau evident puse pe margine, iar vanzatorul de wiskey si floricele era in mijlocul “normal circle”. Asa ca aveai de ales: deshidratare completa, un wiskey si Dumenezeu cu mila, sau te riscai sa te duci in timpul concertului sa iti iei de baut, dar clar nu mai ajungeai la “locul tau”.
Mi se pare nitel inconstienta sa lasi 50.000 de oameni cu cateva surse de apa, in conditii de canicula, emotii si toate cele. Mai mult de atat, cand organizezi un mega-eveniment de acest gen, cred ca trebuie sa te meg-apregatesti cu mai multe porti de acces, nu doar DOUA, cu surse de hidratare, prim ajutor si toalete pt toti cei 50.000 nu pt …1000. Nu mai vorbim de locuri de parcare, restrictii de trafic etc. Si nu, nu tipati va rog ca accesul a inceput cu ora 16.00 si de ce am ajuns nesimtita de mine la 19.00 ppentru ca nu este normal ca dupa ce platesti un bilet intre 50 si 100 euro sa fii nevoit sa stai 4 ore in canicula, cu 5 ron paharul de apa.
Dar sa trecem peste mizeria romaneasca si sa ramanem cu gustul savuros al unui concert de zile mari.
Jon, esti … the One, Tico – un motoras de anduranta supraturat, iar Richie Sambora – un zeu al chitarii.
Multumesc pentru o seara de neuitat. A fost de departe concertul vietii mele.
Recenzia oficiala iConcert o gasiti aici, iar cateva postari simpatice gasiti la Raluxa, Tomata cu Scufita sau la Piticu.
Zborul cu avionul
Sorin ma face sa povestesc din nou d’ale vietii. Astazi suntem la etapa primul zbor (cu avionul).
Recunosc ca imi este frica de mor sa zbor cu avionul, dar pentu ca este o necesitate, ma lupt cu frica aceasta de fiecare data. Cand decoleaza avionasul mai e cum mai e, insa cand vine partea cu aterizare, jur ca bataile inimii mele ating o turatie comparabila cu un motoras de curse forjat maxim.
Revenind la discutia cu Sorin, ei bine, primul meu zbor s-a desfasurat acum muuulti ani, pe o ruta interna (Bucuresi – Oradea), cu plecare de pe Baneasa, caci la vremea aceea nu exista Otopeniul.
Am zburat cu ai mei cu un minunat AN 24 al Taromului, care ne zdruncina mai ceva ca un shaker. Imi amintesc ca eram fascinata de cat de frumoasa era privelistea de deasupra norilor si stiu ca l-ivam intrebat pe tata: “Tati, noi ajungem la Doamne Doamne“? Moment in care tata s-a albit, apoi a zambit si mi-a zis sa nu il deranjam astazi totusi.
Acum 2 zile am aterizat pe Baneasa intr-un avion Wizz Air si sincera sa fiu nu cred ca mi-ar placea sa mai zbor cu o companie low cost, din x motive:
Aeroportul Baneasa – demodat, murdar si cu personal cu mentalitate comunista (care la vederea unui rucsca foto bine dotat + una bucata iPad incep interogatoriul “da’ unde lucrati?”)
Inghesuiala din avion – o da, inghesuiala pe bune, pt ca dupa cum stiti, fiecare companie isi personalizeaza cabinele si decide cate randuri de scaune pt pasageri vor fi. Astfel, daca aveti peste 1,85 veti avea probleme mari in a va aseza confortabil ca pasageri ai acestor companii. Nici eu, care nu am mai mult de un metru si un pix nu am prea avut loc.
Daca va e cumva somn, uitati de asta, nu veti putea adormi pt ca nici scaunele nu sunt tocmai cele mai confortabile, si daca mai aveti si problema de mai sus, la somn puteti doar visa frumos. Continue Reading
Rest in Peace AleXX
Unii poate nici nu au auzit vreodata de el, iar altii nu il vor uita niciodata.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat
”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește Continue Reading
Puterea de a primi si bucuria de a darui
Nu este simplu sa accepti orice de la cei din jur. Si daca esti un om mai rece si usor egoist, sigur cadourile nu iti vor pica foarte bine, pentru ca probabil primul gand va fi ca intr-un fel sau altul, va fi necesar ca peste un timp sa raspunzi pe masura.
Ei bine, nu e tocmai asa (excluzandu-se cazurile de mituire pe fata).
Sunt oameni nascuti cu aceasta placere de a darui, de a ajuta si de a face bine celor din jur, pe cat de mult posibil. Unii chiar au tendita de a pune binele celor din jur inaintea binelui propriu. Astfel, acesti oameni ajuta si daruiesc nativ, dorind pur si simplu sa faca bine si neasteptand nimic in schimb.
Asa ca ar fi bine sa nu te simti cu musca pe caciula degeaba. Nu strica bucuria de a darui, este atat de frumos sa daruiesti, sa aduci zambete si alinare pe chipurile celor dragi! Arata cat de mult iti place ce ti-a fost daruit, este cel mai frumos mod de a multumi si stai fara grija, a primi un dar, ajutor sau pur si simplu vorbe bune nu inseamna vreo slabiciune! Inseamna doar ca esti un om extrem de norocos ca ai prieteni si oameni care vor sa te vada zambind!